Interviu cu Iulian Florin Goliță – autorul cărții “Pe cuvânt de polițist”

“Dacă aș putea, aș încetini timpul. Dacă aș putea,
aș vorbi cu Dumnezeu și L-aș ruga să ne facă mai buni,
mai răbdători și mai frumoși la suflet.
Iar pentru mine, L-aș ruga să mă întoarcă în copilărie,
măcar pentru o zi.”

 

Cine este Iulian Florin Goliță?

Iulian Florin Goliță este în primul rând un om simplu. Am apreciat dintotdeauna simplitatea și onestitatea oamenilor, a celor care nu au încercat să pară mai mult decât ceea ce sunt, care au vorbit deschis, fără ocolișuri, și la fel mă consider a fi și eu.

Sunt o persoană căreia îi place corectitudinea și respectul, dar peste toate astea eu am fost, sunt și voi fi mereu un polițist.

După o viață în care ai exersat aceeași profesie pe care, după cum ne mărturisești dintru începutul cărții, ai iubit-o, cum s-au împăcat, contopit și influențat reciproc polițistul și omul Iulian Florin Goliță?

Contopirea vieții de polițist cu cea a omului din viața de zi cu zi este inevitabilă. Dacă ești corect cu tine nu poți juca două roluri, ca om vorbind, pe aceeași scenă a vieții. Firea umană și temperamentul fiecăruia dintre noi își pune amprenta în toate acțiunile noastre.

Cu toate astea, să știți că nu am jucat rolul polițistului în familie ori în alte circumstanțe din  viața privată, ba din contra, poate că de foarte multe ori, eu sunt cel dominat și înfrânt de argumentele Mariei, fiica mea de 10 ani, atunci când avem câte o dispută tată-fiică.

 

Care sunt acele însușiri, caracteristici de personalitate, care au reprezentat liantul dintre planul profesional și cel personal?

Îmi aduc aminte că într-una din primele nopți de patrulare, colegul cu care patrulam, mult mai în vârstă și mai experimentat, m-a întrebat de ce am intrat în poliție. Aveam 21 de ani. I-am răspuns că am intrat în sistem pentru un salariu sigur.

În scurt timp însă, am înțeles că hotărârea și determinarea pe de o parte, dar și răbdarea, încrederea și emoția, pe de altă parte, aveau să se îmbine în felul meu de a fi, atât ca și polițistul din stradă cât și ca omul de zi cu zi.

 

Care a fost strategia, metoda, cu ajutorul căreia viața polițistului nu a copleșit, absorbit, invadat viața personală a omului Iulian Florin Goliță?

Nu există o strategie. Totul vine de la sine, din interiorul tău ca om. Dacă în orele de serviciu m-am străduit să-mi îndeplinesc îndatoririle și obligațiile, astfel încât să am certitudinea că am dat tot ce am avut mai bun în mine, în viața personală m-am lăsat deseori captiv în micile plăceri ale acesteia. Am ascultat o muzică bună, am vizionat un film de calitate, o piesă de teatru, am relaționat cu prietenii mei și mai cu seamă, am încercat să nu risipesc în zadar clipele petrecute cu familia mea.

 

Cum și când a apărut ideea de a scrie o carte?

Sincer, mai în glumă, mai în serios, cred că ar trebui să îi adresez primele mulțumiri creatorului Facebook.

De ce? Păi, în septembrie 2018, după un ,,senzațional” 0-0 al naționalei mari de fotbal a României, meci jucat acasă cu Muntenegru, am scris un comentariu hazliu pe pagina mea de Facebook, la care unul dintre colegii mei s-a exprimat: ,,Bravo, măi Creangă! Am râs cu poftă! Să mai scrii!”.

Apoi, am început să ,,aștern” în pagina mea povestioare despre întâmplări pe care le-am trăit atât în activitatea de poliție, cât și în viața personală. În timp, numărul celor care îmi urmăreau aceste postări a crescut și totodată și comentariile pozitive.

Pot spune că ideea de a le aduna într-o carte a fost de fapt a celor ce ,,mă citeau”, și astfel, fiind încurajat și ,,împins de la spate” de către aceștia, am hotărât să fac acest pas… și le mulțumesc tuturor!

 

Care sunt sentimentele pe care ți le-a stârnit concretizarea acestui proiect, „Pe cuvânt de polițist”? Cum ai colaborat cu Editura Letras?

La sfârșitul lunii mai, editura postase deja cartea pe site în precomandă, dar eu am văzut acest lucru după câteva zile. Era seara târziu, în jur de ora 23.00, iar eu doar ce fusesem la o întâlnire cu câteva ,,măicuțe” (cititorii știu despre ce vorbesc).

Imediat am comandat-o, ca orice alt doritor. După câteva zile a sosit curierul. Am deschis pachetul cu grijă. Toată familia era acasă.

Mie mi-au lăcrimat ochii de fericire, Maria a chiuit bucuroasă, soția m-a pupat, m-a felicitat, dar eu eram țintuit în scaun în continuare cu cartea în mâini. Maria mi-a smuls-o efectiv, chiuind fericită și trezindu-mă din visare. Apoi am ciocnit un pahar de vin și după ce am reușit să recuperez cartea de la Maria, am răsfoit-o… și am mirosit-o. Da, este un sentiment aparte, unic.

Cu editura am colaborat foarte bine. Letras are o echipă de profesioniști, cărora le mulțumesc pentru încrederea acordată, pentru modul în care au desfășurat toate activitățile de editare a cărții și pentru răbdarea avută cu mine, răspunzându-mi punctual la toate întrebările adresate.

Pentru că tema și subiectul cărții implică atât profesionistul, dar și omul, care sunt efectele pe care le aștepți în publicul cititor și, poate, mai sus, la nivel de sistem instituțional, decizional?

Îmi doresc ca această carte să arate cititorilor și o altă față a polițistului român și anume acea parte umană, pentru că și polițistul este supus sentimentelor, și asta se întâmplă zi de zi, acolo, în stradă, la contactul polițistului cu omul, cu cetățeanul.

În meseria asta, dacă vrei să reușești, trebuie să treci dincolo de barierele rigide ale regulilor scrise și trebuie să asculți păsul celui din fața ta, ca un părinte, ca un preot, ca un psiholog, ca un dascăl chiar, în timp ce tu porți haina albastră, de fapt.

Nu este ușor în această meserie, mai ales că pentru mulți polițiști, și aici mă refer la cei din operativ, cei din stradă, cei care sunt primii în contactul direct cu ,,evenimentele”, există permanent o sumedenie de riscuri, toate acestea culminând cu riscul pierderii vieții.

Într-una din povestioare chiar am readus în atenția publicului câteva dintre cele mai mediatizate cazuri privind polițiști care și-au pierdut viața în timpul serviciului.

Factorii decizionali ar trebui să aibă în atenție în continuare dotarea precară a polițistului, ținuta neconformă cu nevoile actuale și învechită totodată, armamentul de calitate inferioară, lipsa dotării tactice pentru autoapărare – veste anti-înjunghiere, lanterne și bastoane eficiente, taser, legislația ,,moale” privind ultrajul, pedepsele prea mici din Codul Penal pentru infracțiunile cu violență, sedii și posturi de poliție insalubre, autospeciale de calitate net inferioară față de mașinile infractorilor, aparatură pentru vederea pe timp de noapte, spray-uri lacrimogene tip butelie pentru dispersarea grupurilor mari de persoane recalcitrante, etc.

Mai mult decât atât, polițistul este sechestrat la propriu în birou, acesta fiind sufocat de întocmirea a sute și mii de situații, analize, adrese, raportări, evidențe, o multitudine de activități, care de cele mai multe ori sunt făcute cu celeritate, după cum se cere pe linie ierarhică, forțând polițistul să lase în plan secundar celelalte activități cu adevărat importante în munca sa și pentru care s-a pregătit în școala de poliție. Nu îmi aduc aminte să fi învățat în școală cum să devin secretară.

Nu am înțeles niciodată utilitatea acestor hârțoage, care consumă resurse materiale fără nicio contorizare, și care, în același timp, mă repet, țin polițistul blocat în birou, în postul de poliție, în loc ca acesta să fie cât mai prezent fizic în stradă, în comunitatea pe care o deservește.

În ’95 și încă câțiva ani buni după aceea, munca de poliție se făcea cu pixul, mașina de scris, câteva Dacii obosite și niște Aro îmbufnate, iar polițistul din stradă era încă o autoritate.

Astăzi, în acest modernism, polițistul doar supraviețuiește, el nu mai este o autoritate în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt foarte mulți colegi în țară care, prin faptele lor, chiar pot fi considerați eroi, dar acești colegi nu sunt în atenția publică. Sunt colegi corecți care nu așteaptă prime în bani, nu așteaptă avansări în grad sau felicitări scrise de la șefi. Dar știți ce i-ar mulțumi pe acești colegi? I-ar mulțumi un zâmbet, un mulțumesc, o strângere de mână, o adiere de respect din partea civilului.

Îmi aduc aminte că, în urmă cu vreo opt ani, eram într-un filtru, pe o caniculă groaznică și a oprit o mașină lângă noi, din care a coborât un nene. Ne-a dat porumb fiert și o apă rece la doi litri. I-am mulțumit și a plecat iute. Nu știu cum îl cheamă și nu l-am mai întâlnit de atunci.

M-am gândit însă, că în acea zi, am stat în stradă și pentru acel nene.

Sunt lucruri simple, doar atât.

 

Cu referire la reziliență, a existat un punct în care polițistul Iulian Florin Goliță a simțit că e pe punctul de a renunța? Dar autorul a fost vreodată în această postură?

Nu am simțit niciodată că nu aș mai avea resurse pentru a duce la bun sfârșit o provocare din munca mea.

Da, așa am simțit fiecare acțiune, intervenție, eveniment ori dosar penal… ca și o provocare. Nu sunt polițistul perfect și nu cred că există, dar împreună cu colegii cu care am lucrat de-a lungul timpului ne-am străduit să ducem la bun sfârșit fiecare misiune, lucrare, intervenție.

Ca autor al acestei cărți, singurul impediment a fost cel emoțional, dar având ca și ,,vânt din pupa” încurajările prietenilor, precum și susținerea familiei, eu cred că am trecut cu ușurință acest hop al unei temeri, poate nejustificate.

 

Care a fost cel mai înălțător sentiment trăit pe plan profesional și, dacă nu-ți cerem prea mult, care a fost cel mai dureros, copleșitor?

În noiembrie 2016, fiind de patrulare, pe sfârșit de schimbul doi, o fată a sunat la 112 spunând că tatăl ei a plecat într-o pădure, să se spânzure.

Am scris despre această întâmplare. Împreună cu tânărul meu coleg de atunci, cu puțină inspirație, cu ajutorul unui om de bine din acel sat, dar și cu multă răbdare și hotărâre din partea noastră (poate și un pic de nebunie) am găsit acel bărbat care, până să ajungem noi… încercase o dată, se aruncase în gol cu frânghia de gât, dar nu-l ținuse craca.

Am simțit atunci că noi, cei doi polițiști din patrulă, am reușit să punem pe fugă Moartea acelui om chinuit de viață, de dureri sufletești și fără de vlagă, fără chef de Viață.

Și pentru toate astea, pot spune că îmi aduc aminte de această întâmplare ca și de un moment înălțător prin reușita finală, dar și copleșitor în același timp, prin prisma trăirilor mele din acea seară.

 

Care a fost reacția colegilor tăi de breaslă după publicarea cărții? Cum au întâmpinat această inițiativă a ta?

,,Bravo Tataie!”, ,,Era și timpul!”, ,,De când o aștept!”, ,,Ai scris ceva și despre mine?”, ,,Nu uita, vreau autograf, cu dedicație!”…

Pot spune că am fost emoționat mai mult decât pot descrie prin cuvinte și le mulțumesc tuturor!

Ce părere ai despre imaginea polițistului în societatea românească?

Îmi doresc ca un civil să filmeze polițistul care dirijează circulația indiferent de vreme, îmi doresc ca un alt civil să filmeze un polițist care fuge după un infractor, să filmeze un polițist care stă în viscol în filtru rutier, un polițist care sare în apă să salveze o victimă, să filmeze un polițist care este atacat, un polițist care acordă primul ajutor unei victime… îmi doresc să văd civili care ajută polițiștii în astfel de situații, care filmează toate astea… iar apoi să se facă publice toate aceste filmări și atunci imaginea polițistului s-ar îmbunătăți.

Este foarte ușor să vânezi greșelile altora și să mai și comentezi!

Tot românul cunoaște legea, dar puțini sunt cei care o respectă și tocmai aceia sunt și creatorii imaginii defăimate a multor meserii aflate chiar în slujba lor.

Există ceva ce ai vrea să schimbi, chiar dacă nu-ți stă în putere, în tine, în lume, în noi, în viață?

Dacă aș putea, aș încetini timpul. Dacă aș putea, aș vorbi cu Dumnezeu și L-aș ruga să ne facă mai buni, mai răbdători și mai frumoși la suflet.

Iar pentru mine, L-aș ruga să mă întoarcă în copilărie, măcar pentru o zi.

 

Care sunt proiectele de viitor ale autorului Iulian Florin Goliță?

Niciodată nu am fost în stare să țin un secret (și aici mă refer la secretele vieții mele private, cât despre cele profesionale… he-heee), așa că vă voi răspunde sincer.

Am început deja să scriu o poveste, o ficțiune cu un subiect rupt din realitatea ce ne înconjoară. Dacă Destinul ne-ar fi fost altul, oricare dintre noi am fi putut fi în pielea personajului principal și nu numai.

 

Cu ce gânduri pentru noi, cititorii și admiratorii tăi, închei acest interviu?

Sunt emoționat pentru tot ceea ce mi se întâmplă, iar asta vi se datorează vouă, celor ce-mi răsfoiți cartea, prima mea carte, Pe cuvânt de polițist.

Vă mulțumesc! Vă pupă Tataia!

Interviu realizat de Ionela Mihaela Bucelan