Interviu cu Laura Pănăzan – autoarea cărții “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu – vol.1 Așteptări nerealiste”

“Vorbiți în șoaptă, pe rând. E magie curată.“

 

 

Bună, Laura! Pentru că vrem să te cunoaștem într-un mod specific și pentru că lucrarea ta,
„Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, aduce, atât de franc și eficient, copilul trecutului față în față cu adultul prezentului, te rugăm să prezinți, să descrii copilul care a fost Laura și adultul Laura Pănăzan!

 

Bună, Mihaela! Vă salut, dragi cititori!

Mi se pare o întrebare drăgălașă: am început acest interviu cu un zâmbet larg.

Mă văd fetiță de 4-5 ani, șaten-roșcată, tunsă băiețește, cu ochi de căprioară. Am o jachețică albă tricotată de bunica, peste o rochiță scurtă de catifea. Tata glumește pe seama genunchilor mei ca două guguloaie, fără de care aș fi luată de vând. Sunt tare timidă, am părinți foarte tineri și un frate nou-născut.

În altă imagine am 10 ani, părinții se ceartă și pare sfârșitul lumii. Eu încerc să am grijă de frățiorul meu de 6 ani pe care nu-l mai vede nimeni. Noaptea îl țin de mână să poată dormi. Încep să scriu în primul meu jurnal.

Un an mai târziu sunt pusă să aleg între mama și tata și nu pot să fac asta. Îi aud pe fiecare și sunt foarte atentă la relația lor.

În jur de 14 ani înțeleg prin ce se aseamănă femeile din neamul mamei. Apoi bărbații din neamul tatălui. Cum un anume tip de femeie se întâlnește cu un anume tip de bărbat. Cum participă fiecare dintre ei la conflict. Cum se creează mereu același tipar în cuplurile din familia mea. Îmi dau seama că fetele țin cu mamele și eu încerc să le arăt acestor fete cum mamele îi provoacă pe tați. Aș vrea ca ele să empatizeze și cu tații.

Acum îmi dau seama că era evident de atunci că voi ajunge terapeut de cuplu. Întâi am ales să-i alin pe oameni de dureri fizice năpraznice, de dinți. Mi-am găsit iubitul cu care să empatizez și pe care să mă străduiesc să nu-l provoc. Am făcut cei trei copii pe care mi-i imaginasem și cărora le găsisem nume din adolescență. Am ales să-i alin pe oameni și de dureri profunde, de suflet. Și mi-a mai trebuit un timp bun până să înțeleg că cel mai motivant pentru mine e să lucrez cu relațiile de cuplu.

Adultul de azi este departe de a fi perfect sau complet în evoluție. Sunt sigură însă că mi-am găsit sensul potrivit. Și nimic nu mă împlinește mai tare decât bucuria de a scrie, de a împărtăși cu alții înțelegerile mele despre viața în doi.

În această ipostază nouă, de autor îndrăgit, ce sentimente și emoții te animă? Cum ai descrie colaborarea ta cu Letras?

Sunt un autor începător, deși am cochetat cu scrisul de când cu jurnalul din clasa a cincea. Nu am încă un public larg. Am unul mic și inimos, pe măsura cărții mele. Oamenii îmi trimit mesaje emoționante despre întâlnirea lor cu personaje din cartea mea, cu părți profunde din ei, cu mine, Laura.

Colaborarea cu Letras este exact ceea ce aveam nevoie. Un an întreg am bătut pe la alte uși. Aici am găsit profesioniștii pe mâna cărora chiar m-am lăsat. Care mi-au răspuns cu răbdare la cele mai suspicioase întrebări. Care m-au impulsionat să nu amân lucrurile. Care mi-au oferit consilierea, dar mi-au lăsat libertatea de a decide. Îmi place să spun că „avem o relație”.

Care sunt fricile, temerile, barierele pe care le-ai simțit înainte de concretizarea acestui proiect, prima ta carte, și cum percepi acum
acele sentimente și reverberațiile lor asupra succesului prezent?

Cele mai mari frici au apărut după ce am dat „bun de tipar”. Deși cartea mea e ca un dialog cu cititorul, deși scriind-o mi-am imaginat tot timpul cum se simte să citești ceea ce scriu, tot m-a îngrijorat conștientizarea faptului că nu mai pot opri lucrurile. Că vorbele mele chiar vor ajunge la oameni pe care nu îi cunosc. Că unii o să aprobe și alții o să critice. Că am fost uneori prea directă, alteori prea deschisă. Că lucrurile spuse pe șleau pot răni. Că se va lăsa cu lacrimi.

Și nu în ultimul rând, mi s-a făcut foarte teamă pentru clienții mei cu povești de viață expuse, cu tot acordul și cu toate modificările de identitate prin care m-am străduit să îi protejez. Nu e ușor ca durerea ta să ajungă în atâția ochi.

A fost un moment în care i-am spus soțului meu Ștefan că și dacă un singur om va fi mișcat de această carte, a meritat să o scriu.

Azi pot spune că această carte „mișcă” sufletul cititorului. Prin asta este deja un succes, și-a atins scopul. Asta este ceea ce au previzionat clienții mei atunci când mi-au permis să spun povestea lor. Faptul că va fi de ajutor altora. Într-un fel sau în altul, cei despre care am povestit și cei care au citit s-au întâlnit. Au trăit un fel de „împreună”.

Toată lumea își imaginează că un psiholog și psihoterapeut are atribute dumnezeiești, este omniscient, omnipotent și are o mină interioară de impasibilitate și imuabilitate. Cartea ta revelează atât de frumos omul Laura Pănăzan, dincolo de ceea ce reprezintă profesionistul.
De aceea, te rugăm să ne spui care sunt mecanismele, strategiile tale de a face față nefericirii și eșecului, dar fericirii și reușitei?

În clipa asta îmi dau seama că la fiecare întrebare am răspuns cu „împreună”, „doi”, „relație”.

„Împreună” este răspunsul și la această întrebare. Eu practic ceea ce propăvăduiesc. Cred în co-reglarea emoțională. În a face față vieții împărtășind cu cei dragi experiențele de bucurie și de tristețe.
Am un soț care mă ascultă, am prietene și colege terapeute care mă susțin în momente dificile.

Dacă poți, te rog să ne împărtășești cel mai minunat, satisfăcător moment și sentiment pe care ți l-a generat o reușită în cariera și experiența ta, dar și cel mai demoralizator, copleșitor!

Aseară am plâns în hohote când doamna prof. Iolanda Mitrofan, un monstru sacru al psihoterapiei românești, mi-a trimis un mesaj apreciativ, emoțional, cu privire la acestă carte. Mă emoționează foarte tare și când clienții mei ajung la finalul terapiei și sunt recunoscători pentru ce au obținut împreună cu mine.

Acum câteva săptămâni două cupluri au întrerupt terapia în plin proces. E copleșitor de fiecare dată, indiferent de motiv. Am o rană de abandon și o nevoie teribilă să nu rănesc, să fac bine. Am vorbit în carte și despre furia pe terapeut și despre rușinea de a greși în fața cuiva care îți întinde mâna să-l ții. Mă ajută co-reglarea cu oamenii dragi din viața mea, dar și fiecare ședință de terapie în care simt că am un efect pozitiv asupra celor care continuă drumul cu mine.

Mi s-ar părea foarte interesant, dacă ai avea amabilitatea, să ne vorbești despre existența și rolul compromisului într-o relație.

Nu cred că am folosit vreodată compromisul ca soluție de cuplu. Nu propun o renunțare la sine de dragul relației. Îți propun să fii atât de important încât să găsești calea cea mai blândă prin care să te exprimi, pentru a avea șanse să fii auzit. Îți propun să fie atât de importantă relația ta încât să faci loc și de opinia sau de emoția partenerului tău. Nu e de renunțat la nimic. E de adunat.

Nu cred nici în compromis de dragul copilului. Cred în adevăr, în realitate onorată, acceptată, explicată cu delicatețe chiar și unui copil.

Când spunem „relație de cuplu”, ne gândim la cei doi împărtășind bune și rele, iubire și deznădejde. Mergând mai departe, consideri că oficializarea relației, prin căsătorie civilă și religioasă, are vreo importanță sau influență asupra vieții în cuplu?

Eu cred în morala și în credința clienților mei. E imoral ceea ce rănește pe unul dintre ei. Este moral ceea ce consimt la nivel psihologic, nu doar declarativ.

Eu uit dacă un cuplu cu care lucrez este căsătorit sau nu. Are importanță doar în măsura în care acest lucru este un subiect sensibil pentru ei.

Mă pot întreba de ce nu își asumă sau de ce evită această recunoaștere socială sau religioasă. Scopul nu este să îi judec, ci să îi înțeleg mai bine. Există o logică emoțională pentru alegerile lor.

Copiii sunt adesea singurii care țin legate cupluri, familii. Ne poți spune dacă și cum resimt acești copii aceste aspecte și care ar fi repercusiunile pe termen lung pentru aceștia?

Există copii plini de resentimente pentru părinții care s-au sacrificat pentru ei: copii care au resimțit suferința și frustrările părinților din spatele „familiei unite”.

Alți copii și-au dorit toată copilăria ca un părinte să fi avut curajul de a se desprinde din relația toxică de cuplu.

Există și copii care rămân cu povara sacrificiului părintesc, loiali acestor părinți sacrificați și trădători față de propriile lor vieți.

Nu cred că face bine cuiva minciuna. Cred în părinții care pot fi echipă între ei, indiferent cu cine își împart viața amoroasă. De copilul tău nu poți da divorț.

Acum, către sfârșitul interviului, te rugăm, cu „magia ta”, să ne dai sfaturi și îndemnuri pentru o viață frumoasă și o relație de cuplu înalt funcțională!

Cred că cel mai bun sfat ți-l dă sufletul tău când știi să ți-l asculți și îi dai o voce potrivită. Tot așa cum partenerul tău are un suflet care te așteaptă să taci și să îl auzi.

Vorbiți în șoaptă, pe rând. E magie curată.

Ce să așteptăm, noi, cititorii și admiratorii, de la autoarea Laura Pănăzan pe viitor?

Și ultima întrebare îmi creează un zâmbet larg. Am început să scriu volumul doi. Am 3 teme principale în minte, după așteptările nerealiste. Ștefan crede că o să urmeze încă 3 volume despre dulău și arici. Eu habar n-am.
S-ar putea să intre totul într-o singură carte. În două. În trei. Sunt curioasă să descopăr ce o să scriu și eu.

Interviu de Ionela Mihaela Bucelan