Interviu cu Octavian Herța – autorul romanului Imersiv

“Mi-am strivit prejudecăți care mă măcinau de ani de zile și am decis să fiu onest așa cum nu am mai fost vreodată. Am învățat să mă dezbrac, fără să-mi pese cine mă vede în fundul gol, înțelegând, în sfârșit, ce simte un actor care filmează o scenă nud.”

Cum se prezintă și cum se descrie Octavian Herța cititorilor săi?

Sunt un jurnalist care a ales să scrie în afara presei, iubind-o și urând-o pentru asta, fără s-o uite însă niciodată. Așa-i presa pentru mine. O femeie fatală, de care am fost îndrăgostit până peste cap și de lângă care am plecat pentru ca ea să nu mă distrugă iremediabil. Așa-s fatalele astea. Stai lângă ele și devii sclavul lor, ori pleci și te salvezi. Iar eu am decis să plec, din dragoste de mine dar și de meserie.

Da, am iubit jurnalismul și probabil că încă sunt îndrăgostit de nebunia asta. Totuși, am renunțat, alegând să scriu mai mult pentru mine și mai puțin pentru alții. De aceea nici nu mai scriu pentru vreun ziar de multă vreme, acolo nu te poți juca prea mult. Trebuie să respecți niște convenții, să faci niște bani, să-i aperi pe unii, să-i pocnești pe alții. Nu știu, poate o să fac presă din nou, într-o bună zi. Habar n-am. Cert e că acum nu vreau. Am lucruri mai importante de făcut. Să scriu literatură, de exemplu. Pentru că, mai mult decât presa, îmi plac cărțile.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, trebuie să recunosc că este greu să te autodefinești în câteva rânduri. Voi încerca, totuși. Sunt un îndrăgostit iremediabil de literatură, am prins gustul pentru citit încă din primii ani de viață. Tatăl meu era un gurmand literar, avea o bibliotecă imensă, fiind invidiat de majoritatea cunoscuților săi. Până pe la 11 ani, citisem deja toate cărțile accesibile mie, îmi amintesc că nu ieșeam din casă fără o carte în ghiozdan, neratând nicio ocazie (inclusiv în timpul orelor) să mai parcurg câteva pagini. Da, a fost dragoste la prima vedere, norocul meu că am crescut într-o casă plină cu cărți, care de-abia așteptau să fie deschise. Am continuat să citesc și probabil o voi face până la sfârșitul vieții. Iubesc cărțile și întotdeauna am visat să scriu măcar una. Iubesc filmele. Iubesc muzica. Îmi place să scriu, mi-a fost mereu ușor să o fac, nu-mi amintesc să fi simțit vreodată că muncesc cu adevărat, indiferent că a fost vorba despre vreun articol, o poezie ori de un fragment de proză. Fără scris, aș fi doar o jumătate de om. N-aș trăi, doar aș viețui.

Pentru că vrem să te cunoaștem, vorbește-ne, te rog, despre punctele, momentele de turnură din viața ta!

Am 43 de ani, m-am născut în Pitești într-o zi ploioasă de noiembrie și am locuit în orașul natal până la 14 ani. În 1989, când încă nu împlinisem 12 ani, mama s-a stins din viață, iar asta a schimbat totul. Am mai locuit o vreme cu tata, care însă nu a mai putut avea grijă de mine și de fratele meu. Pierderea mamei l-a afundat și mai tare în alcool și oricât ne-a iubit, viciul ăla a fost mai puternic. Am locuit o perioadă cu bunicii din partea mamei, iar apoi ne-am mutat în Râmnicu Vâlcea. Acolo am locuit în casa unei mătuși (o soră mai mică de-a mamei), care ne-a crescut pe mine și pe fratele meu Costin, până am împlinit 18 ani. Îi mulțumesc pe această cale Lilicăi, a doua noastră mamă, care ne-a dat cei mai frumoși ani ai ei, împărțind cu noi puținul pe care-l avea, fără să se gândească vreo secundă că ar fi putut să facă altfel.

După terminarea Liceului Energetic din Râmnicu Vâlcea, am urmat cursurile Facultății de Drept Administrativ, în 2001 obținând licența în Dreptul Familiei, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Nu m-a atras în mod deosebit ideea de a urma o carieră profesională în domeniu, așa că am început să lucrez ca jurnalist pentru o publicație din Râmnicu Vâlcea. Au urmat o serie de colaborări cu ziare locale iar vreme de câțiva ani, am lucrat pentru Jurnalul Național. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu multă plăcere, presa scrisă a fost și va rămâne una dintre marile pasiuni ale vieții mele. Am cunoscut oameni interesanți, am fost în locuri extraordinare, am scris mii de articole, am trăit o grămadă de experiențe care m-au transformat în ceea ce sunt astăzi. Un om deschis, de o curiozitate ce trebuie uneori temperată, cu un respect enorm față de cuvântul scris.

În anii ăia, s-a stins din viață și tata, pe care nu îl mai văzusem de multă vreme. Într-o după-amiază, am primit un telefon de la un spital din apropierea Piteștiului. Era internat de săptămâni întregi acolo. L-am luat cu mine și, numai eu știu cum, am reușit să găsesc un pat într-un sanatoriu din Vâlcea. Era tare bolnav… A murit la câteva săptămâni după aceea, cu doar o săptămână înaintea Paștelui.

După ce am plecat din presă, la câțiva ani după ce tata ne-a părăsit definitiv, a urmat o perioadă de aproape 6 ani în care am lucrat ca specialist în comunicare iar după aceea, în 2016, am ales să plec în Marea Britanie, mai exact, în Londra. De atunci, locuiesc în acest oraș incredibil, care mi-a oferit un nou început și, fără să exagerez cu nimic, o nouă viață. De câteva luni, am venit în România, prilej cu care am reușit să scriu “Imersiv”. Am profitat la maxim de vacanța asta, după cum vedeți. Imediat după lansarea cărții, mă voi întoarce în Marea Britanie.

Iar ca un ultim “detaliu”, în urmă cu doar câteva săptămâni m-am căsătorit cu Ana, femeia cu care am împărțit bunele și relele în ultimii 6 ani. Îi mulțumesc că mă suportă și că mă iubește așa cum sunt.

 

Știm că locuiești actualmente în UK. Ce te-a determinat să iei această decizie și cum ai prezenta, în paralel, „lumea nouă” versus lumea pe care ai lăsat-o în urmă?

Am luat decizia de a o lua de la zero într-o altă țară, întrucât aveam nevoie de o schimbare completă, de un reset total. Pur și simplu, nu mai puteam aici, simțeam că mă lovesc cu capul de un zid de beton, că nu mai am cum să evoluez. Și atunci, am ales Londra. Am început să muncesc într-un domeniu care-mi era complet străin, în construcții. De ce am ales zona asta? Simplu: se plătește bine. Dacă aș lua-o de la capăt? Cu siguranță.

Cât despre cea de-a doua parte a întrebării, ar merita un interviu separat.

Sunt multe de spus despre diferențele dintre România și Marea Britanie. Pentru mine, Londra înseamnă în primul rând libertate. Poți trăi așa cum vrei tu, fără să-ți pese că cineva te va judeca pentru Dumnezeul în care crezi, orientarea sexuală pe care o ai, felul în care te îmbraci, pasiunile pe care le împărtășești. Dacă vrei să-ți pui niște pene pe cap și să ieși așa pe stradă, o poți face, n-o să te judece nimeni. În multe locuri din România, poți fi bătut doar pentru că arăți diferit, ori pentru că ești gay sau pur și simplu, pentru că ai o altă culoare a pielii decât aia unanim acceptată. Un bărbat cu părul lung încă este privit drept o curiozitate în țara noastră. Pe de altă parte, mulți bărbați consideră că pot agresa o femeie doar pentru că este îmbrăcată sexy, pentru că poartă o rochiță sub fund și un decolteu mai generos. În Londra este inadmisibil să agresezi în orice fel o femeie. Acolo, femeile se îmbracă așa cum vor ele și își trăiesc viețile fix așa cum au chef. Încearcă să fii agresiv cu vreuna dintre ele. Te-ai ars!

În Marea Britanie am învățat să respect munca, de orice fel ar fi ea. Am învățat să stau la coadă la metrou, fără să mă enervez, fără să bat din picior, pentru că nimeni nu o face. Am învățat că se poate și fără plecăciuni în fața funcționarilor, pentru o adeverință sau o aprobare, că poți face totul online, birocrația fiind practic anulată. Am învățat că dacă muncești, poți trăi decent, că cinstea se răsplătește, că guvernul nu este un bau-bau care știe doar să ia, că taxele pe care le plătești se întorc în servicii de calitate, cum ar fi un transport public de excepție. Mi-ar lua ore întregi să vorbesc despre tot ce face Marea Britanie diferită de România, poate vom detalia cu o altă ocazie.

Cum se împacă specialistul în științe juridice și jurnalistul Octavian Herța cu constructorul? Există lianți între aceste profesii și formări?

E un pic amuzant felul în care ajungi să te pregătești pentru ceva, pentru ca apoi toate planurile să ți se dea peste cap. Îmi amintesc de momentul în care am decis să dau la Drept Administrativ. Au fost 12 candidați pe loc la facultatea aia iar singura mea motivație a fost să iau examenul ca să nu mă duc în armată (pe vremea aceea, stagiul militar obligatoriu era încă în vigoare). Nu aveam nicio idee despre ce ar putea însemna respectiva facultate, nu am visat niciodată să ajung avocat sau judecător. Am dat acolo pentru că mi s-a părut mai ușor să învăț la istorie, economie și gramatică, decât la alte materii. După ce am terminat-o, mi-am dat seama că nu doresc să profesez. De când mă știam, mi-a plăcut să scriu și să citesc așa că, oarecum natural, m-am îndreptat către jurnalism, profesie pe care am practicat-o cu pasiune și, din fericire, am avut succes. Așa-i când o faci cu drag, îți iese. Sigur, am rămas și cu lucruri utile din facultate, pe care le-am aplicat, indirect, de-a lungul întregii mele vieții. Am învățat să fiu disciplinat și metodic, să-mi fac treaba cu seriozitate, să nu mă sperii că am mult de muncă. Multe dintre cunoștințele juridice m-au ajutat în redactarea unor materiale de presă, m-au făcut să înțeleg mai ușor anumite mecanisme, să fac legături, să cântăresc bine riscurile. Probabil că de aceea nu am pierdut niciun proces de calomnie ori insultă (am avut și d-astea, niciun jurnalist nu scapă)!

Iar apoi, cireașa de pe tort, plecatul în Anglia și lucratul în domeniul construcțiilor. A fost o schimbare atât de bruscă, încât nici astăzi nu-mi dau bine seama cum am reușit să-i supraviețuiesc. Sigur, m-a lovit drept în moalele capului. Nu știam să fac nimic. Habar n-aveam să pornesc o bormașină, să folosesc un ciocan, să bat un cui. N-o să vă mint, mi-a fost extrem de greu, în special în primele luni. Încet-încet, m-am adaptat, am învățat din mers, am făcut niște cursuri, mi-am schimbat atitudinea față de domeniul ăsta care mi se păruse până atunci de pe altă planetă. În momentul ăsta, pot spune că ce a fost greu, a trecut. Am o viață bună în Londra, am învățat că orice meserie cinstită trebuie respectată și sunt mândru de omul care am devenit. M-am autodepășit, iar ăsta este cel mai important lucru.

Dacă există vreun liant între construcții, jurnalism și științele juridice? Greu de spus. Dacă aș vrea să forțez nota, aș spune că din facultate am rămas cu determinarea de a reuși iar din jurnalism, cu capacitatea de adaptare. Iar ca să reușești în construcții (ca, de altfel, în orice domeniu de pe lumea asta), ai nevoie de ambiție și dorință de a învăța, de a te autodepăși, de a reuși.

Care este motivația, imboldul, incipitul romanului „Imersiv”?

Să-ți răspund altfel. Acum trei luni și jumătate, venisem în România cu gândul să fac un ziar. În schimb, am ales să scriu o carte. Așa a apărut „Imersiv”, care nu-i doar primul meu roman, ci și o parte din mine. Știu că sună așa, pompos, dar ăsta-i adevărul. Am avut nevoie de o tonă de curaj ca să scriu multe dintre lucrurile din cartea asta. Unele dintre ele sunt atât de personale, încât acum, când cartea se poate deja citi, atât în varianta digitală cât și în cea tipărită, mă simt ca și cum aș ieși dezbrăcat pe stradă, expus tuturor privirilor. „Imersiv” este o datorie pe care o aveam față de mine și venise vremea scadenței. Îmi presa ființa de ani de zile, însă nu am avut curajul să mă apuc de treabă. D-aia am și scris-o relativ repede, atunci când am decis că a venit momentul, pentru că totul era acolo, nu trebuia decât să pun cap la cap părțile mecanismului.

“Multă vreme, nu am conștientizat cât de mult îmi lipsește mama. Am ales să o închid într-o debara, să arunc cheia și să-mi văd de viață, ca și cum nu ar fi existat vreodată.”

Indiferent ce soartă va avea cartea asta, am depășit o limită. Mi-am strivit prejudecăți care mă măcinau de ani de zile și am decis să fiu onest așa cum nu am mai fost vreodată. Am învățat să mă dezbrac, fără să-mi pese cine mă vede în fundul gol, înțelegând, în sfârșit, ce simte un actor care filmează o scenă nud. Am pus în cartea aceasta lucruri pe care înainte refuzam să le conștientizez, alungându-mi-le ani de zile din cap. Acum, sunt scrise. Pentru mine, este un pas uriaș înainte. Pentru că, atunci când a încetat să îmi mai pese de toată lumea, m-am întors definitiv la mine. Iar atunci, a revenit curajul de a fi onest. Nu cu ceilalți, ci cu mine. Și când încetezi să-ți mai pese, redevenind în același timp cinstit cu propria-ți ființă, iese o carte ca asta, scrisă de parcă cineva ți-ar fi dictat în șoaptă fiecare rând, definindu-te, în cele din urmă, drept omul care-ți doreai să fii de atâta amar de vreme.

Și acum, să-ți răspund pe scurt: cartea asta stătea în mine de atâta timp, că nașterea ei s-a produs natural, n-a fost nevoie de cezariană ca să iasă de acolo. Mi-a fost tot mai dor de mama în ultimii ani și am înțeles că trebuia să fac ceva cu toate gândurile care se aglomeraseră în mine. Multă vreme, nu am conștientizat cât de mult îmi lipsește mama. Am ales să o închid într-o debara, să arunc cheia și să-mi văd de viață, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Sigur, vorbim despre autoapărare! În final, însă, nu mai funcționează, nu poți ignora la nesfârșit lucruri care te definesc, care țipă să iasă din tine. Ceea ce vrei să sufoci, ajunge să te pocnească în plină față cu o forță înmiită. Așadar, nu am avut încotro. Am scris cartea asta pentru ca tot ce conține ea să nu explodeze acolo, în camerele neumblate ale ființei mele. I-o datoram mamei mele, mi-o datoram mie. Sunt fericit că am făcut-o până la urmă!

Care este sentimentul pe care ți l-a dat concretizarea publicării cărții? Cum ai lucrat cu Letras?

imersiv_octavian herta

Când îți vezi pentru prima oară numele pe coperta unei cărți, ai sentimentul ăla ciudat, că nu e al tău sau că acel volum nu are legătură cu tine. Cel puțin, așa se întâmplă în cazul meu. Pe de altă parte, realizezi că acea carte nu-ți mai aparține, a plecat de lângă tine, are propriul ei drum, propriul ei destin. N-o să vă mint, spunându-vă că nu mă bucură faptul că am reușit să o public! Sigur că sunt fericit! În același timp, am emoții în legătură cu ea, cu felul în care va fi citită și înțeleasă. Sper să placă și să-și câștige un loc în bibliotecile oamenilor.

Cu Letras am lucrat excelent, încă din prima secundă. Oamenii de acolo, în special Tudor (consilier autori), s-au ocupat așa cum trebuie de proiect, au avut grijă să comunice în permanență cu mine iar eu am încercat să țin pasul cu recomandările lor. Manuscrisul a trecut prin mai multe sesiuni de lectură și corectură iar până la urmă, cred că a ieșit așa cum trebuie. Am decis împreună fiecare detaliu legat de layout (fotografiile de copertă, culori, format) și am colaborat îndeaproape în privința conținutului. A fost mult de muncă, însă sunt foarte mulțumit de rezultat! Uitați-vă numai la felul în care arată cartea! Cât despre conținut, să-i lăsăm pe cititori să decidă…

Romanul tău se inițiază prin a descrie o transformare, transfigurare. Care este rolul și încărcătura transformării în viața ta și a omului, în genere?

Mă gândesc adeseori la copilăria mea ca la o iluzie. Am dovezi că a existat, însă în același timp mi se pare că toate lucrurile care mi s-au întâmplat fost, de fapt, trăite de altcineva (iar într-o bună măsură, chiar așa a și fost). M-am întrebat mereu: ce legături mai am cu copilul acela? Nu cumva era o persoană complet diferită, care a încetat să mai existe odată cu maturizarea? Ori, asta am încercat în ultimii 30 de ani, să recuperez ceva din cel care eram atunci, să-mi amintesc de mine, să caut punți între cel care sunt acum și copilul care am fost. Nu-i ușor!

“Nu-i ușor! Copilăria mea s-a încheiat brusc, într-o zi de sfârșit de vară.”

Copilăria mea s-a încheiat brusc, într-o zi de sfârșit de vară. Nici măcar nu am știut că ceea ce numim generic “copilărie” s-a încheiat, inexorabil, în acel moment. Nu am știut multă vreme iar când am înțeles, în sfârșit, ce se întâmplase în ziua aceea, era deja prea târziu. Pierdusem tot fără ca măcar să fi conștientizat deplin că fusesem, timp de aproape 12 ani, în mijlocul acelui tot. Mă transformasem dintr-o dată în altcineva, care avea să încerce toată viața să stabilească o conexiune, oricât de fragilă, cu cel de dinainte. Lepădasem o piele, asemenea unui șarpe, urmând a mă întoarce în căutarea ei, fără însă a o recupera vreodată în integralitatea ei.

Da, romanul este despre transformare, de la un capăt la altul, așa cum bine ați sesizat! Transformarea mea în adult, transformarea mamei, dintr-o colecție de amintiri fragile într-o persoană în carne și oase la care să mă pot raporta, transformarea tatălui, prin zeci de filtre, din cel pe care credeam că mi-l amintesc în cel care cred că a fost cu adevărat. La nivel personal, am resimțit transformarea, de-a lungul întregii vieți, drept pedeapsă, pe de-o parte, și proces evolutiv, pe de alta. Iar lucrul ăsta cred că este valabil pentru noi toți, în bună măsură! Pedeapsă, pentru că de câte ori ne schimbăm, pierdem ceva. Transformându-ne, ne pierdem puțin câte puțin pe noi. De aici și nostalgia nesfârșită pe care o resimțim ori de câte ori ne întoarcem în trecut. Proces evolutiv, pentru că transformarea presupune înnoire, adaptabilitate, învățare (în cele mai fericite cazuri). Ne reinventăm permanent, descoperim noi lumi, acceptăm să plătim un preț pentru a trăi altceva, altfel. Ne supraviețuim nouă înșine. Da, cred că așa ne-am putea defini cel mai bine, ca specie: prin capacitatea nesfârșită de a ne transforma, cu toate costurile aferente.

Odată cu romanul, ne imersăm în viața și atmosfera anilor 1980. De ce ai ales această perioadă a vieții tale și care sunt nostalgiile, amintirile, duioșiile care evidențiază și promovează această etapă a vieții tale?

Nu am avut de ales, în perioada aia s-a desfășurat copilăria aceea despre care vorbeam mai sus, singura la care am avut vreodată acces. M-am născut într-un cartier relativ izolat al Piteștiului, o adunătură de blocuri cocoțate pe o colină, Găvana III. Pentru mine, cartierul ăla a fost un fel de Macondo, locul în care s-au întâmplat toate minunile posibile. Acolo era tot. Acolo erau mama și tata, acolo era fratele meu, acolo erau bunicii, acolo erau jocurile, cărțile și filmele cu cowboy. În locul ăla, pe care nu-l pot numi altfel decât magic, se concentrase întreaga mea lume. Faptul că acei infami ani ’80 au coincis cu copilăria mea este doar un accident, pe care m-aș feri să-l numesc, neapărat, nefericit. Pe atunci, nu înțelegeam ce era greșit cu perioada respectivă. Eram prea mic pentru a conștientiza cât de greu le era tuturor să trăiască normal, să aibă mâncare pe masă, să călătorească, să vorbească și să gândească liber. Pe de altă parte, cred că au fost și adulți care nu își puteau imagina viețile altfel decât așa cum erau. România era de ani de zile prizoniera unui regim dictatorial, care o izolase complet de restul lumii, punându-i palmele peste ochi, înfometând-o, lăsând-o să trăiască în frig și întuneric, terorizând-o permanent. Eu eram copil atunci, pentru mine sunt mai pregnante amintirile luminoase. Așa cum am relatat și în carte, nu țin minte să îmi fi dorit vreodată ceva (dintre lucrurile accesibile în contextul istoric respectiv, desigur) iar ai mei să nu fi reușit să-l procure. Cu sacrificii imense, fără doar și poate, însă ce știa un copil de 7, 10 sau 12 ani despre renunțări, cozi cu noaptea în cap la lapte și carne, umilințe și teroare? Pentru mine, anii ăia înseamnă, în primul rând, căldura nesfârșită pe care o primeam din partea părinților și a bunicilor, cărțile în care intram ca în niște case compuse din mii de camere și holuri, jocurile cu copiii de la bloc, vacanțele la Eforie Nord, ciocolata, plimbările cu mama prin București, filmele văzute la grădina de vară, ieșirile la iarbă verde în pădurea Trivale, serile în care îmi pictam cartierul de pe dealul Găvenii. Așa au fost pentru mine acei ani și așa îmi place să mă gândesc întotdeauna la ei, atunci când reușesc să ignor lucrurile pe care le-am aflat mai târziu despre acea perioadă ticăloasă.

Descrie în patru propoziții, cu încărcătură pozitivă sau negativă, anii 1980, ani în jurul cărora este construit romanul.

Au fost anii copilăriei mele, magici de la un capăt la altul.

Mama mea, așa cum am cunoscut-o eu, este impregnată în fiecare zi din acele vremuri.

Cozile nesfârșite la produsele de strictă necesitate, frigul și întunericul sunt lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine, însă pe vremea aceea le percepeam diferit.

Teama de a gândi și de a spune ce gândeai a fost dominanta acelor ani, dincolo de sărăcie și izolare, după cum am aflat mai târziu.

Ce te împlinește și ce-ți oferă echilibru, care este „ancora” ta?

Întotdeauna m-am simțit bine printre cărți, asta a fost una dintre constantele vieții mele. Într-o măsură apropiată, m-am simțit confortabil printre oameni. Mi-am spus mereu că degeaba citești, dacă nu ai cu cine să vorbești despre toate lucrurile pe care le afli din cărți, dacă nu ai cu cine să împarți experiențe, dacă nu ai cui să oferi ceea ce te face mai generos, mai empatic, mai bun, până la urmă! Pentru că asta ar trebui să facă o carte, să te transforme într-un om mai bun, nu într-o enciclopedie. Cunosc oameni care au citit enorm, însă nu reușesc să lase nimic în urma lor. Se limitează la a epata prin cultură, la a cita cu fiecare ocazie din cărțile depozitate sârguincios pe rafturile memoriei (și deloc pe cele ale sufletului), în loc să se transfigureze, să împrăștie în jurul lor lumină, să facă din lumea asta un loc mai bun. Cartea ar trebui să înalțe, nu să fie doar o carapace îndărătul căreia să te ascunzi, rezumându-te doar la a te mândri, găunos, cu ea.

“Cred că oamenii și cărțile sunt cele mai importante lucruri din viața mea, în ele îmi găsesc echilibrul și inspirația. “

Cred că oamenii și cărțile sunt cele mai importante lucruri din viața mea, în ele îmi găsesc echilibrul și inspirația. Soția mea, Ana, fratele meu, Costin, mătușa mea, Lilica, cea care a devenit a doua mea mamă, verișorii care mi-au fost frați și surori, prietenii – cu toții sunt familia mea și în ei mă regăsesc de fiecare dată când mi se pare că m-am pierdut. Hesse, Marquez, Llosa, Joyce ori Dostoievski (aș putea să umplu pagini întregi cu toții scriitorii pe care-i iubesc) – și ei sunt o parte din mine, oferindu-mi echilibrul și bucuria de care am atâta nevoie.

Fără familie și cărți, aș fi pierdut.

Care sunt planurile și proiectele lui Octavian Herța, ce ne pregătește autorul?

Pe termen scurt, îmi doresc să țin în mâini cartea și să o pot lansa, alături de membrii familiei, prietenii și cititorii mei. Cu siguranță, voi organiza o lansare în orașul Râmnicu Vâlcea iar apoi, dacă timpul îmi va permite, una în București.

Imediat după lansarea cărții, mă voi întoarce în Londra, acolo unde locuiesc de 5 ani. Voi continua să muncesc, să scriu și să citesc, bucurându-mă că trăiesc într-unul dintre cele mai fascinante locuri de pe planetă. Londra este o minune din toate punctele de vedere, oferindu-ți de fiecare dată noi experiențe, luându-te prin surprindere mereu, bucurându-ți ochii și inima cu nemaipomenita sa bogăție culturală.

Mă gândesc deja la următoarea carte (cred că am vreo 5 proiecte în cap), urmează să decid în ce direcție voi merge. Ar putea fi o colecție de texte scurte, în ultimii 15 ani s-au strâns suficiente pentru cel puțin două volume. Sau ar putea fi un nou roman, complet diferit de „Imersiv”, atât ca formă de abordare, cât și ca subiect. Deocamdată, prefer să păstrez secretul, cu promisiunea că atunci când voi lua o decizie, o voi împărtăși cu cititorii mei.

Orice s-ar întâmpla, voi continua să scriu iar atunci când voi considera că am reușit să duc la capăt un text de calitate, voi lua în calcul publicarea lui. Sunt exigent până în pânzele albe și doar atunci când am certitudinea că ceea ce am scris merită atenția cititorilor, mă îndrept către editură. În spatele unei cărți se află multe ore de travaliu (încercări, corecturi, rescrieri), îndoieli, dezamăgiri și muncă solitară. Uneori, ți se pare că ai găsit calea, alteori, recitindu-te, te simți rătăcit într-un labirint ce pare fără ieșire. Și o iei de la capăt, până simți că te apropii de tine atât de mult, încât merită să mergi mai departe. Cel puțin, așa funcționez eu. Până nu mai am vreo urmă de îndoială că ceea ce am scris în paginile alea merită un cititor, nu îndrăznesc să mă gândesc la o nouă carte. Ca să încheiem, așa voi proceda de fiecare dată: când voi simți că am ceva real de oferit, o voi face. Până atunci, vă las să decideți dacă „Imersiv”, romanul meu de debut, sânge din sângele meu, la scrierea căruia am avut nevoie de toată onestitatea și curajul pe care le-am putut aduna laolaltă, merită încrederea cu care editura Letras l-a adus sub ochii cititorilor.

Interviu de Ionela Mihaela Bucelan