Descriere

Piruete in sesul acelor de seringa – Catalin Marius Negoita – Editura Letras, 2022

Va invit sa va rotiti intr-un carusel al intepaturilor de seringa, profilactic – de voie sau alopat – de nevoie, intepaturi pe care viata ni le pregateste continuu, intr-un tumult atragator si respingator deopotriva.

Cartea a prins contur cand mi-am dat seama ca oamenii sunt condusi de emotii si instinct, dar pentru a-si dori mai mult, trebuie sa le aratati ca se poate. Poezia nu e numai angoasa, e un joc continuu al mintii, e expresia frumosului, e culoare, e sens si mai ales e adevar. Valoarea ei se va cerne in timp, intentia de a o face sau de a o intelege e azi un act de curaj ce trebuie catalizat, dintr-o mie de incercari pot iesi la iveala vlastare cu chip de creatori sau iubitori de poezie.

Asadar, nu-mi pasa deloc de cei ce m-ar constrange, spun ce simt si imi doresc sa castig macar un oftat de speranta:
din nimic se va alege fix nimic, dar daca treci mingea peste fileu, ai o sansa sa castigi punctul.

 —Autorul

Dincolo de ranile ascunse ale existentei

Catalin Marius Negoita paseste fara indoiala in sfera complexa a liricii moderne, construindu-si discursul liric sub semnul incongruentei semantice, sub clarobscurul metaforei, un mod de facere a poeziei ce ne aminteste de lirica douamiista, purtand amprenta unei filozofii existentialiste.

Volumul Piruete in sensul acelor de seringa se deschide cu poemul Ana e miezul, o adevarata arta poetica, intrucat eul liric se situeaza in miezul unei lumi care se surpa: urmatorul pas al existentei e legat de asfintit, de aceea e nevoie de o Ana care sa sustina esenta creatiei, in sensul mantuirii prin arta, in zidul fierbinte se coace o Ana.

Descoperim aproape in fiecare poem fetele ascunse ale unei constiinte ranite ce se cere vindecata prin ruga, poetul se misca prin absurdul clipelor, al dorintelor, fiinteaza printre schije, privind fluturii de fiere, asistand cu luciditate cum ii este ranita inocenta, incoltit de ciulinii dusumelei(…) oceanice, intr-o corabie in deriva, pandit de ulii sau devenind el insusi un uliu al existentei ranite.

Poetul se ipostaziaza intr-un pasager de mare viteza mascat de un copil, constient ca poezia este un act de cunoastere si de exprimare a lumii, cu toate durerile ei, …dar si o filozofie existentialista.

Dezvaluind umbrele unei realitati in care stelele se ascund sub pres, poetul aude clopotul lumii batand cu ecouri prelungi ce ne amintesc de Edgar Alain Poe, Uratul, mizeria, mastile prin care lumea se metamorfozeaza intr-o retorica a absurdului fac din poemele lui Catalin Marius Negoita elegii ale insingurarii, cu o emotie camuflata si cu o senzatie de frig primordial, in mijlocul unei mari in care naufragiaza fara iesire. Trairea vine din interior, durerea este perceputa visceral, experientele eului sunt trofee ale unei existente ranite.

Poetul sapa transee lingvistice, aduna cuvintele intr-o hora existentiala, ametitoare, cu zvacniri dureroase. Materia poetica este vascoasa, sangeranda, arta isi arata ranile prin curgerea ceasului lui Dalli, feliile amare ale unei realitati sectionate si vazute din interior, ca in picturile lui Picasso, in cuburi si linii rectangulare. In aceasta lume, soldatii nu-i pot apara hotarele, in timp ce poetul se erijeaza intr-un Demiurg, miscand lumea de la un capat la altul in corabii lungi, insotit de calatorul hanurilor dintre trestii, urcand in rugaciune pe o cruce, ca sa simta frigul desertaciunii.

Sperantele se convertesc in gheare, intr-un pustiu fara sfarsit, el insusi devenind cersetor cu brate desfrunzite.

Lirica lui Catalin Marius Negoita este una a destramarii veacului, prin indarjirea cavalerului medieval, galopand printre ruine. Existenta e satula de intuneric, se despoaie in fata, orasele sunt rinocerizate, prin care oamenii trec in piruete,(…) intr-un vals dual.

Poetul descopera semnele esecului,(…) ale dezamagirii,(…) isi vede inocenta uitata pe rugul aprins, el insusi marsaluind printre pitagorei, aristoteli si platoni, pentru a-si pune in ordine gandurile spre un ideal faramitat de la bun inceput, iata ranile unei realitati impovarate, in care fericirea este doar ravnita, caci oricum este sortita unei existente scapatate.

Discursul liric pare o nesfarsita rastignire a eului, un nod dureros al cunoasterii de sine: usile sunt deschise brutal de un vant naprasnic, in timp ce poetul este un damnat: sunt langa streang si astept acel amurg.

In tot acest travaliu spre a vindeca existenta cu acele de seringa, nu lipsesc corbii lui Edgar Alain Poe, pregatiti sa-si joace ridicolul din tragedii.
Haladuind prin lume in corabii stoice, pregatit mereu pentru o noua incarnare, poetul rataceste pe drumul ca o golgota, pentru a razbi spre Itacha lui ca un Ulisse. In acest drum al rastignirii, el accepta conditia de Iov, constient ca e nevoie de Dumnezeu. De aceea ingenuncheaza si asculta psalmii, ascunzand intre aripi un strigat de ajutor.

Tot cautand un Athos al fericirii, sfarseste pe un titanic inorog, unde duhnesc reprezentantii, necinstind in prastii un Dumnezeu ales, caci lumea e patata cu feline venite la vanat, se maculeza totul sub ochii nostri, pana si chirurgul olog da numai retete pe aur pentru leac.

Asadar, in veacul descris cu amaraciune de Catalin Marius Negoita, existenta sta sa piara in luxosul titanic. Poetul ofera totusi o solutie, purtand un verde fular de Paris. Pana si iubirile de-o zi ale poetului poarta ranile fructului oprit cu femei plecate sa dea drumul cainilor.

Poetul este in continua plecare spre oriunde, asistand, in acelasi timp, la aceeasi plecare a iubitei.

Daca lumea e un teatru, daca scena e o fiara salbatica, ramane singur actorul in loja, singurul spectator al propriei deziluzii. Acesta pare a fi unul dintre sensurile pe care poetul de esenta Catalin Marius Negoita le da existentei invadate de acele de seringa, in timp ce deasupra noastra se rotesc vulturii ca sa descopere lumea neincapatoare ochilor ciclopici, multiplicati in mii de ochi, raspandind in lume povestea unui suflet damnat.

In finalul acestui volum de versuri atat de dens si plin de seva, descoperim o apologie a frumosului, o compensatie soteriologica pentru existenta scrijelata de nefericire, descoperim imaginea femeii ca emanatie a creatiei lumii: femeia e contemplarea prin care ni se da voie sa atingem ideea de frumos, singura pe care o avem la indemana, printr-o relatie, credem noi, indisolubila cu mitul Anei din zidul fierbinte, care pare sa sustina coloana infinita a creatiei in viziunea unui poet de mare adancime si vibratie.

—Elena Netcu