„Pot susține cu certitudine că scrisul meu e un amestec de stări dintr-un frumos amestec de seri”

 

Interviu cu Nicoleta Crucieru, autoarea cărții „Tăceri în care mă aud”

 

Care a fost primul dvs. obiectiv când ați început călătoria spre a deveni autor? S-a schimbat asta?

Nu știu dacă am avut un obiectiv bine stabilit atunci când am început această călătorie plină de bucurii, emoții, dar și destul de tumultuoasă uneori. Scriam pur și simplu. Lăsam pe foi gândurile așa cum îmi veneau, fără să le forțez. Curgeau natural. Firesc. Iar din momentul în care scriam din emoții și cu emoții, am înțeles că drumul meu va fi exact așa, firesc. Abia după câțiva ani, am început să visez la o carte, una adevărată.

M-am întâlnit cu un scriitor care m-a întrebat: „Păi, de ce să-ți dorești neapărat o carte? Ai putea începe cu un blog.” Și asta am făcut. Am început prin a-mi crea un blog. Dar dorința și gândul că aș putea să-mi țin cartea mea în mâini nu m-a lăsat în pace.

În concluzie, aș putea menționa că obiectivul a venit treptat. A fost și încă mai este legat de cărțile în forma lor fizică. Pentru că ele au alt farmec. Altă emoție. Și miros au. Unul de care nu mă mai satur.

Nu mi s-a întâmplat până acum să-mi pun drept scop faima. Nu m-a încercat dorința de a ajunge mai sus decât simt să fiu. Iar asta mă ține în echilibru. Un echilibru cu mine însămi și cu oamenii care mi-au fost și îmi sunt alături în munca și în drumul meu.

Acum, dacă stau să analizez lucrurile după apariția cărților mele, dar mai ales, după apariția acestui roman, țin să menționez că am un obiectiv: să ajungă cărțile pe mâini bune, la oameni calzi și la minți deschise. Nu pot controla parcursul cărților mele, n-am de unde să știu care vor fi casele în care o să intre, dar nu mă opresc să le doresc să ajungă exact acolo unde le este menit să ajungă.

Fără a dezvălui prea multe, puteți vorbi despre modul în care acest roman a început să prindă contur?

Era o zi de vară obișnuită. Parcă nu prevestea nimic. M-am așezat și am început să scriu. Știam c-o să fie un roman, îmi venise ideea cu câteva zile mai devreme. Avea să se numească ”Două maluri”, apoi ”Scările”. Dar, scriind, am înțeles că cel mai potrivit titlu va fi ”Tăceri în care mă aud”. Iar în jurul acestei idei am continuat să scriu exact ce simțeam și ce gândeam. Așa s-au născut și personajele, unele după altele, fără să le forțez venirea.

Puteți descrie pe scurt relația dintre Sonia si Mircea?

Sonia se îndrăgostește iremediabil de acest bărbat de patruzeci de ani. Vârsta își spune cuvântul în relația lor, dar și situațiile în care s-au cunoscut n-au fost tocmai prielnice pentru a rodi sămânța pe care au încercat s-o sădească.

Iubirea Soniei, la început, e o iluzie, e un ghem de imaginații pe care nu știa cum să le stăpânească. Apoi, odată cu apariția Polinei, ea începe să-l iubească chiar, în ciuda faptului că nu i se răspunde iubirii. Sonia iubește profund, cu naivitate poate, pentru că ea, caută în Mircea iubirea aceea la care a râvnit toată adolescența ei. O caută pe mama în mângâierile lui, în vorba lui, în umărul pe care visează să-și lase capul în serile lungi de toamnă. Mama și-a amânat iubirea cu anii, iar Mircea, din păcate, și-a anulat iubirea. Iar a amâna și a anula sunt lucruri cu totul diferite ca trăire și intensitate. (…) „Mircea era surd. Un surd care iubea pe altcineva.”

Mircea n-a iubit-o. Mircea s-a amăgit pe sine c-o s-o poată iubi într-o zi. Dar nu s-a putut. Că iubirea nu vine cu sila în inima omului. Singurul fir care-i leagă e acea fetiță cu gropiță în bărbie. „Polina… Parc-ar fi un copil făcut din dragoste.”

Pe scurt, e o legătură sortită despărțirii încă de la început. Dar, cum nimic nu e întâmplător în viața asta, așa a trebuit să apară pe lume Polina – singura mângâiere a celor doi oameni incompatibili în percepția iubirii.

 

„Sonia e femeia pe care aș fi vrut s-o iau de mână, de multe ori, și să-i cer să se iubească mai mult…”

 

Cartea dvs. pare atât de reală, atât de trăită. Există vreo asemănare între dvs. și Sonia, personajul principal al cărții?

Acest roman, pe lângă faptul că e rod al imaginației, are în miezul lui câteva gânduri, idei și valori cărora le sunt fidelă.

Sonia mă reprezintă în câteva situații, dar viața Soniei nu are tangențe cu ceea ce am ajuns să trăiesc și să simt.

Poveștile noastre de viață sunt diferite. Până la urmă, Sonia se reprezintă pe sine, ca urmare a tot ce i-a fost dat să simtă, să trăiască, să retrăiască și să iubească.

Această carte pare trăită și reală, pentru că am cunoscut unele situații similare în mediul meu. Am întâlnit oameni care mi-au rămas în memorie prin modul lor de a gândi, de a acționa, de a se supune unui mers firesc al vieții, fără să se abată. Oameni care au crezut și mai cred într-o lege a vieții bătută în cuie. Oameni care se complac în niște reguli impuse de societate. Iar Sonia asta face, se supune acestui val de idei și trăiește consecințele cu care pare să se resemneze. Deseori îmi venea s-o contrazic, tocmai pentru faptul că nu împărtășim aceleași viziuni asupra destinului. Cu toate acestea, nu mi-e un personaj total străin. Dacă mi-ar fi fost străin, nu i-aș fi putut atribui sensibilitate și emoție. Iar fără acestea din urmă menționate, i-aș fi știrbit din culoare și din sens.

Sonia e femeia pe care aș fi vrut s-o iau de mână, de multe ori, și să-i cer să se iubească mai mult, să se respecte mai mult și, nu în ultimul rând, să vadă frumusețea din ea, fără să aștepte să i-o valideze cineva.

Sonia e o lecție. O lecție din care am putea învăța ceva.

 

Această carte încearcă să intre în spațiul mental al unei femei. A reprezentat o provocare pentru dvs.? Dacă da, cum ați abordat-o?

N-a fost o provocare. A fost doar curiozitatea de a încerca să gândesc cu mintea altei femei, în dezamăgirile ei, în niște circumstanțe ale vieții dorite sau nedorite de ea.

Această încercare de a intra în spațiul mental al unei femei eu o numesc călătorie. E o călătorie în care m-am pornit conștient. Știam unde mă pornesc, știam care e scopul acestei călătorii și unde o să ajung.

Provocare a fost mai degrabă în cazul în care am încercat să intru în spațiul mental al unui bărbat. Iată acolo, da! Călătoria mea a fost mult mai tentantă. O experiență pe care aș vrea s-o retrăiesc.

Ați scris atât cărți pentru copii, poezie, cât și cărți pentru adulți. Le-ați abordat diferit?

Atât în poezii, cât și în cărțile pentru adulți, am încercat să păstrez ideea acelorași valori: de a fi om, de a rămâne om în orice împrejurare, de a fi bun, de a-ți iubi aproapele și de a încerca să-l înțelegi, oricât ar părea de greu de înțeles.

Poeziile pentru copii au la sfârșit morală. Ea e strâns legată de faptul că nu trebuie să ne pierdem bunul simț și că e loc întotdeauna pentru frumos, bunătate și culoare. Asta încerc să las peste tot pe unde scriu. Nu învățături, pentru că nu mă simt în măsură să le dau, ci vreau să amintesc doar de gradul acela de bunătate pe care, cu siguranță, îl avem fiecare dintre noi și din care am putea oferi (dacă ne-am face timp și ne-am găsi stare pentru asta). Doar că, în vâltoarea acestei vieți trăite în viteză, uităm să oferim. Și, deseori, așteptăm. Mereu așteptăm ceva de la celălalt. Un „ceva”, acel „quelque chose” pe care, de multe ori, nici noi nu știm să ni-l explicăm, darămite să-l cerem de la ceilalți.

În concluzie, pot menționa un gând care înglobează ideile de mai sus: copiii nu sunt altceva decât viitorii oameni mari, iar eu nu-mi dau voie să-i tratez altfel. Oameni mari. În devenire. Și puiul de rândunică învață zborul de mic. Nu așteaptă să vină toamna. Pentru că, pentru pui, toamna ar putea însemna prea târziu.

Aveți un ritual de scris? Preferați să scrieți în intimitatea casei, în natură, într-un moment anume din zi?

E nevoie de mai multe condiții, dar cea de bază este starea. Dacă am stare, scriu. Nu scriu oriunde. Nu pot scrie afară.

Când scriam cartea pentru copii: ”Viața picură dulceață”, știam că nu am voie să schimb locul. Scriam în camera copilului. Dacă îmi schimbam locul, nu mai puteam scrie. Ideile curgeau doar în odaia aceea.

De fapt, romanul tot acolo l-am scris. E ceva în camera aceea. Poate mai multă liniște, nu știu, nu pot să-mi explic.

Acum doi ani, scriam mult când ploua. Iar Franța e generoasă în privința ploilor. Odată cu venirea toamnei, știam c-o să scriu mult. Și așa se întâmpla.

Scriu mai bine seara. Nu știu ce au serile… Poate liniștea aceea a gândurilor. Poate că, în sfârșit, „Mâna” care mă trimite la scris își face timp și pentru mine. Seara ideile curg altfel. Cu viteză și cu sens.

Da, pot susține cu certitudine că scrisul meu e un amestec de stări dintr-un frumos amestec de seri.

Care este cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o ca scriitoare?

Ca scriitoare, provocările sunt mai multe. Nu mi-e teamă de lipsa de inspirație, cât mi-e teamă de părerea unui om care nu intră în esența a ceea ce scriu. Sunt oameni care citesc superficial. Dar eu nu scriu așa. De multe ori, las miezul la vedere. Aproape că spun: „Ia! Ține! Acesta e sensul!”, iar unii nu se obosesc să observe, ci doar să facă observații. Dar a observa și a face observații sunt lucruri total diferite.

Uneori îmi nasc singură provocările. Provocări frumoase, care au un scop și o finalitate bine pusă la punct. Așa am scris poezii pentru adulți, poezii pentru copii, proză scurtă și … un roman. Din provocările pe care mi le fac mie însămi. Eu le numesc scări. Niște scări spre mine însămi. Scotocesc acolo cât scotocesc și scot la lumină ce găsesc. Iar ce găsesc acolo, veți găsi, cu siguranță, și în cărțile mele.

 

„Ne trebuie puțină atenție, puțină răbdare și puțină dragoste de cuvânt și de sens pentru a auzi ce spun cărțile…”

 

Ce gen de cărți preferați? Care este sentimentul care se trezește în interiorul dvs. atunci când intrați într-o librărie? Aveți o secțiune preferată către care vă îndreptați?

Prefer romanele. La orice oră. Dar aș citi și poezie oricând.

Când intru într-o librărie, simt că am ajuns într-un loc feeric. De când scriu, văd librăriile cu alți ochi. Le văd ca niște case mari sau mici în care se poate aduna un glob întreg de oameni, ascunși în fel de fel de personaje, cu fel de fel de stări și destine. O adevărată enciclopedie care dă peste maluri de frumusețe. Și nu exagerez. Asta simt.

Mă îndrept spre romanele din literatura clasică, apoi spre cele din literatura contemporană.

Îmi plac noutățile literare. Și, bineînțeles, dacă un roman începe bine, îl  iau acasă. Fără îndoială. Pentru că orice roman își caută un cuib cald în care să fie citit, înțeles și, mai apoi, recomandat altora. Chiar dacă romanele, aparent, tac, de fapt, vorbesc mai mult și mai tare decât noi. Ne trebuie puțină atenție, puțină răbdare și puțină dragoste de cuvânt și de sens pentru a auzi ce spun cărțile când ni se pare că n-au  gura aceea cu care să ne cheme.

Aveți un autor român contemporan pe care îl citiți sau care vă inspiră și pe care l-ați recomanda prietenilor?

Îmi place ce scrie și cum scrie Chris Simion. „Imperativele adolescenței”, „Ce ne spunem când nu ne vorbim” și „40 de zile” sunt doar trei dintre cărțile pe care le pot recomanda cu drag. Are un stil al ei, inconfundabil, care poate cuceri pe oricine își face timp s-o citească cu mintea deschisă și, pe alocuri, cu multă atenție și profunzime.

Îmi dau voie s-o recomand și pe Tatiana Țîbuleac. „Grădina de sticlă” și „Vara în care mama a avut ochii verzi” merită să fie citite, chiar dacă sunt scrise frumos și dureros. Sau, mai pe scurt spus, dureros de frumos.

Care sunt hobby-urile dvs.? Vă oferă acestea inspirație pentru a scrie?

Îmi place să citesc și să ascult muzică instrumentală. Cititul nu mă inspiră direct, dar îmi pornește izvorul acela din care curg cuvintele altfel, mai cu spor, mai sigure, mai la locul lor. Iar muzica instrumentală îmi poate da atât bucurie, cât și idei. Deci, două pasiuni apropiate celei de-a treia mare pasiune – scrisul.

În ce mod v-a impactat scrierea acestui roman?

Scrierea acestui roman a însemnat pentru mine emoții de tot felul. Emoții care m-au purtat prin fel de fel de stări. Nu pot nega faptul că nu m-a consumat emoțional, dar bucuria de a-l vedea publicat le acoperă pe toate. Până la urmă, orice drum e cu de toate. Ceea ce am știut că este imperativ de important, e faptul că n-am voie să renunț, chiar dacă mi-a venit. Și că n-am voie să pun punct acolo unde e nevoie de o continuare. Că e mult mai bine să pun virgulă și să revin când simt că pot merge mai departe. Și asta am făcut. Am scris. Iar când am simțit că s-a încheiat, am pus punct cu inima împăcată.

Dacă ați putea ieși la o cafea cu unul dintre personajele din această carte, cu cine ați ieși, ce cadou simbolic i-ați oferi și de ce?

Dacă aș putea ieși la o cafea cu unul dintre personajele din carte, aș ieși cu Rodion, tatăl Soniei. Mi-aș comanda un ceai, pentru că eu nu beau cafea, iar o conversație de acest gen va fi și mai plăcută la aroma unui ceai de mentă.

Rodion e tatăl din gândurile mele, e tatăl la care am râvnit multă vreme. Eu mi l-am imaginat exact așa. Iar relația dintre Sonia și tatăl ei, în diferite etape ale vieții, n-a fost decât o poveste din care mi-aș fi dorit să fac parte și eu. Așa, ca să prind bucuria îngăduinței și bucuria mângâierilor de părinte, însoțite sau nu de cuvinte.

I-aș oferi o pereche de porumbei, oricât ar costa, ca să se mângâie cu ei când îl rod tăcerile prea tare. Și ca să învețe de la ei bucuria zborului. Pentru că și noi, oamenii, avem nevoie să zburăm. Nevoia de a zbura în noi înșine, de a semăna acolo speranță și iubire și de a ieși la suprafață cu gând bun și cu multă poftă de zâmbet și de viață.

Aveți în plan să scrieți o nouă carte? Dacă da, ce gen literar veți aborda?

Nu obișnuiesc să vorbesc despre planuri. Mai degrabă afișez rezultatul. Păstrez pentru mine ideile și tot procesul de muncă, pentru a nu-mi știrbi nimeni din elan, bucurie și speranță.

Dar, cu ocazia aceasta, vă pot deschide o mică paranteză. Va fi un roman. Iar personajul principal va fi bărbat.

Am nevoie de timp să mă adun. Va apărea atunci când voi simți că e timpul să apară. Când voi simți că e nevoie de el în literatura contemporană.

 

„Analizați-vă tăcerile. Apucați firul de care se țin și trageți de el până iese…”

 

Titlul cărții are profunzime și frumusețe. Ce le-ați spune celor care se află în tăceri în care se aud? Ce sfat le-ați da?

Vă mulțumesc pentru felul în care l-ați văzut.

Sunt tăceri pe care, cu timpul, le poți scoate la lumină prin gesturi, prin cuvinte, prin plâns, prin scris…

Sunt tăceri pe care, oricât ai vrea să le scoți, nu ies, pentru că sunt prea adânci. Tăceri care prind rădăcini.

E dreptul fiecărui om să facă ce simte cu tăcerile din el.

Sfatul meu umil, ar suna cam așa: „Analizați-vă tăcerile. Apucați firul de care se țin și trageți de el până iese. Dacă nu-l puteți exprima prin cuvinte, exprimați-l prin rugăciune când mergeți la culcare. Pentru că ele, tăcerile, oricât ar părea de mute, știu să atingă strune de tot felul. Știu să scârțâie neobosite viorile ascunse în adâncul sufletelor noastre. Ele, tăcerile, ne pot dezacorda. Iar viața fără melodie e pasăre cu aripa frântă. Cred că asta ar trebui să învățăm la timp: melodia care ne ține vii. Melodia care ne ține în bucurie și în armonie cu Cerul, dar, în primul rând, în armonie cu noi înșine.”

Un lucru pe care v-ați dori ca cititorii să îl cunoască despre dvs.?

Sunt un om. Ca fiecare. Cu zile senine și zile cu nori violeți.

Sunt un om. Ca fiecare. Mereu într-o împletire de stări colorate.

Un om care nu se vrea deasupra nimănui, ci se vrea, în primul rând, la locul lui, pe poteca lui. Un om care nu înghesuie pe nimeni în drumul lui și nici nu se vrea înghesuit.

Sunt un om care adoră să scrie cu emoție. Nu văd altă cale de la inima unui om spre inima celuilalt. Iar calitatea drumului dintre două inimi e foarte importantă pentru mine.

Sunt …

femeie. Fiica părinților mei. Soția soțului meu. Și mama copiilor mei.

Cam atât. Pentru unii, înseamnă puțin. Pentru mine, înseamnă mult.

 

Comandă cartea: https://letras.ro/product/taceri-in-care-ma-aud-nicoleta-crucieru/