Eu cred că o carte trebuie să fie ca o vrajă care să te învăluie, să te facă să simţi, să pipăi şi să miroși parfumul întâmplărilor de acum 2000 de ani, în care dacii şi romanii s-au înfruntat şi au murit fiecare pentru dreptatea lui

Interviu cu Gabriel Marinescu, autorul cărților: De Bello Dacico vol. I- Calatorie la Roma și De Bello Dacico vol. II – Analema lui Vitruvius

 

Le puteți spune cititorilor dvs. câteva cuvinte despre dumneavoastră?

Da, cu plăcere! Sunt inginer de aviaţie, născut în Bucureşti la mijlocul secolului trecut, dar sufletul îmi este şi mi-a rămas în Călăraşi, oraşul de la Dunăre, oraşul părinţilor mei şi oraşul în care am petrecut anii copilăriei. În 1980 am absolvit Facultatea de Aeronave din Bucureşti ca şef de promoţie. În 1994 am obţinut titlul de Doctor în Aerodinamică la aceeaşi Facultate de Aeronave. În 1996 am emigrat împreună cu familia în Canada, la Montréal, unde locuiesc în prezent.

Având în vedere profesia pe care o aveți, cum ați început să scrieți?

Meseria de inginer se leagă de cea de scriitor în aceeaşi măsură în care de exemplu matematicianul Dan Barbilian a simţit nevoia să scrie „Riga Crypto şi lapona Enigel”, ori avocatul Pierre de Fermat şi-a revărsat talentul în lucrările sale de analiză matematică. Exemplele pot continua. Efortul intelectual al fiecărei zile de lucru îşi cere răsplata sub forma unui spaţiu larg, imaginar, aşa cum era Shambhala lui Mircea Eliade, în care să poată evada, gândi şi reaşeza lucrurile aşa cum crede că ar trebui să fie. Meseria de inginer de aviaţie este precisă, riguroasă, disciplinată, supusă unui număr de legi de conservare ordonate în jurul semnului de egalitate. Este ceea ce bănuiam în anii de Catedră înainte de plecarea în Canada. Odată ajuns la Montréal, acest lucru s-a dovedit a fi mult mai subtil, mai profund. Este acelaşi lucru ca în suma termenilor raţionali 1/k² care converge spre un număr iraţional, pi²/6. Fiecare termen al sumei este raţional, dar însumând milioane de termeni, rezultatul îşi schimbă undeva natura – din raţional devine iraţional. „Este înnebunitor, nu-i aşa?” cum spunea geometrul Demetrios în primul volum din De Bello Dacico. Revenind la întrebarea dvs. – am început să scriu din necesitate. Ca să pot rămâne competitiv în meseria de inginer, am avut nevoie de acest spaţiu ideal, în care să pot spune lucrurilor pe nume – că trebuie să fim puternici faţă de încercările vieţii, să ştim să spunem NU atunci când este de spus NU, să ne păstrăm limba şi firea neamului, să rămânem cu coloana vertebrală dreaptă în orice împrejurare, aşa cum au făcut dacii, strămoşii noştri.

Dacă ar fi să definiți aviația într-un cuvânt, ce ați spune?

Aviaţia este prea complexă pentru a intra într-un singur cuvânt! Dincolo de ştiinţa de a face un avion, sau o turbină, aviaţia este o stare de spirit, este un „viciu” în sensul bun al cuvântului, fără de care nu poţi trăi şi respira, căuia i se subordonează metodic, toate celelalte elemente ale vieţii. După 1989 industria noastră de aviaţie s-a reorientat către alte domenii, lăsând o mare parte dintre inginerii săi fără obiectul muncii. Dar „viciul” aviaţiei nu le-a dat pace ştiind că în Canada Rolls-Royce deschidea programul Trent, că la Bombardier se deschidea programul Challanger, că la Pratt & Whiney se lucrează la un nou program de turbopropulsor. La început a plecat unul, apoi doi, apoi patru, aproape în progresie geometrică. Tot ce în România nu prezenta interes, în Canada căpăta valoare, necesitate şi recunoaştere. Undeva între 1000 şi 2000 de ingineri de aviaţie, absolvenţi ai Facultăţii de Aeronave din Bucureşti, trăiesc astăzi şi lucrează în Canada şi Statele Unite. Numele de inginer român de aviaţie este căutat şi respectat în Canada şi oriunde în lume. Este uluitor cum după ce o ţară cheltuieşte câteva sute bune de milioane de dolari, îşi abandonează oamenii şi planurile.

După anii petrecuţi la Rolls-Royce Canada, de ce aţi plecat în Elveţia?

Atacul de la New York din 11 Septembrie 2001 a avut un efect devastator asupra industriei de aviaţie în Canada şi în lume – nimeni nu mai voia să zboare, nu se mai vindeau bilete de avion, nu se mai deschideau proiecte noi, companiile nu mai puteau să îşi plătească inginerii. Mulţi dintre noi ne-am regăsit în postura de ne-necesari, inclusiv subsemnatul. Ca într-o teoremă de unicitate, singurul loc din lume unde am reuşit să îmi continui meseria a fost în Elveţia, unde am rămas următorii 17 ani. În Elveţia la Alstom am găsit alţi oameni minunaţi, care au înţeles şi folosit ceea ce ştiam să fac. Provocarea a venit dintr-o cerinţă tehnică privind calculul răcirii naturale a turbinelor cu abur. Din cauza complexităţii fenomenului fizic, până acum 10 ani acest calcul se făcea aproximativ, lăsând multe milioane de dolari valoare comercială ascunsă şi nevândută. Alstom a investit mai multe milioane de dolari pentru a lămuri această problemă în care pot spune cu modestie, am reuşit să duc ştiinţa un pas înainte. Astăzi turbinele Alstom se vând cu 8% – 10% mai mult timp de operare decât acum 10 ani, timp obţinut numai din recalcularea mai precisă a răcirii naturale. Cine doreşte, poate afla detalii pe www.researchgate.com ori căutând pe internet cu cuvintele cheie „Gabriel Marinescu natural cooling”.

În roman datele reale şi cele fictive se îmbină, redând o imagine – sper -credibilă, despre oamenii şi istoria evenimentelor de acum 2000 de ani…

 

Cum s-a născut ideea volumelor De Bello Dacico?

Spuneam că sunt profund legat de oraşul Călăraşi, oraşul părinţilor mamei mele. Dincolo de Călăraşi la câţiva kilometri Dunărea îşi desparte apele în două, îmbrăţişând o insulă largă, plină cu păduri de sălcii şi plopi. Acolo, pe malul drept al Dunării este oraşul (astăzi) bugăresc, Silistra. Câţiva kilometri mai la vale, este satul Ostrov, satul părinţilor tatăl meu. Este un loc cu maluri înalte, unde primăvara, când vine Dunărea mare, rupe din malul înalt şi scoate la lumină incredibil de multe fragmente de ceramică veche, cuptoare vechi pentru copt pâine, uneori chiar monede vechi de aur şi argint. Pe firul Dunării, la câţiva kilometri în aval de Ostrov este o insulă astăzi numită Păcuiul lui Soare, care încă păstrează zidurile unui fost castru roman. Învăţaţii spun că ar fi cetatea Vicina construită de romanii bizantini în secolul IX. Cetatea adăpostea un manipul, adică 120 de soldaţi. Toate aceste lucruri, inclusiv faptul că Silistra este construită pe temelia castrului roman Durostorum, ar fi rămas ascunse undeva în ungherele minţii mele, dacă nu observam că mulţi ostroveni sunt bine legaţi, blonzi-şateni, cu ochi albaştri, că mulţi au numele de familie Roman, că şi astăzi îşi botează copiii Marius, Caludia, Liviu, Tiberiu sau Cornelia. Îmi aduc aminte că în casa tatălui meu din Ostrov era un dulap de lemn în care păstrau pâinea coaptă în vatră. Dulapul avea în partea de sus, tăiat cu fierăstrăul într-o scândură de brad, doi porumbei, faţă în faţă, cu un pui între ei. Când am întrebat, mi s-a spus că aşa este obiceiul din bătrâni. Mulţi ani mai târziu în Elveţia am aflat că cei doi porumbei erau simbolul familiei la romani. Tot atunci am aflat că legionarii din castrul Durostorum – şi în general toţi soldaţii romani – ieşeau la pensie la 45 de ani, că primeau o diplomă dăltuită în bronz şi pământ din ager publicus dincolo de Via Decumana. Cei mai mulţi învăţau în legiune să scrie şi să socotească, aşa că după retragerea la pensie primeau funcţii publice în castru, ori în oraşul care se înfiripa dincolo de zidurile castrului. Anii trăiţi acolo în Elveţia mi-au oferit timpul şi liniştea pentru a înţelege că aici este mai mult decât o coincidenţă – este un miez de adevăr. De aici şi până la a scrie “De Bello Dacico” nu a mai fost decât un pas. Quod erat demonstrandum.

 

În cele două volume ficțiunea se îmbină cu realitatea. Ce fel de cercetare ați făcut pentru aceste cărți? Ne puteți spune o poveste interesantă descoperită în timpul documentării dvs.?

Într-adevăr, în roman datele reale şi cele fictive se îmbină, redând o imagine – sper -credibilă, despre oamenii şi istoria evenimentelor de acum 2000 de ani. Pentru a afla datele reale am umblat cu pasul peste tot în Europa unde au ajuns personajele mele – am fost în primul rând la Roma de mai multe ori, la Ostia, la Locarno – acum 2000 de ani se numea Lucurnum – la Sarmizegetusa Regia şi la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, la Tropaeum Traiani numit astăzi pe nedrept Adamclisi, am fost la Rhodos să văd acropolele şi cetatea Lindos, am fost la Dunăre să văd ruinele castrului de la Durostorum unde poate împăratul Traian a întârziat pentru o noapte şi exemplele pot continua. Dar unele din faptele adevărate nu sunt luate din cărţi, ci fac parte din experienţa mea personală. Vă dau un exemplu. Într-un capitol din primul volum Oarcă şi Hălăucă asistă pe malul Dunării la prinderea unui somn uriaş. Imaginea somnului uriaş mi-a rămas întipărită pe retină în urmă cu mai bine de şaizeci de ani. Aveam patru sau cinci ani, când tatăl mamei mele m-a luat la cumpărături la piaţa din Călăraşi. Vă rog să vă imaginaţi vacarmul târgului cu negustori care îşi laudă marfa, oameni mulţi şi de toate felurile, cai, căruţe, oi care behăie şi mai ales peste tot şi toate acel miros unic, amestecat, de brânză, de legume proaspete, fum şi sudoare de animale. Ajungem în locul unde se vindea peşte. Am văzut atunci ceva imens, negru cenuşiu, întins pe patru tarabe vopsite în verde strident. La început nu am înţeles ce este. Tatăl mamei mele a intrat în vorbă cu pescarii, cu care de altfel se cunoştea. Am aflat că era un somn şi că pescarii îl prinseseră de cu noapte. Îl tăiaseră pe din două. În burta largă putea să intre uşor un om întreg. Înăuntru i se vedea carnea trandafirie înspicată cu noduli albi de calcar. Lume ca la circ, dar nu cumpăra nimeni – somnul era prea gras şi în plus, carnea îi mirosea a nămol. M-am înfiorat când am înţeles că şi eu îi puteam servi ca masă de prânz.

Fără a dezvălui prea multe, ce v-a inspirat să denumiți cel de-al doilea volum Analema lui Vitruvius? / Sau / În ce măsură numele celui de-al doilea volum al trilogiei De Bello Dacico are legătură cu formația dvs. științifică?

Numele volumului 2, Analema lui Vitruvius, a apărut ca o necesitate, pe cale logică. La Sarmizegetusa Regia, în zona sacră există un disc circular din piatră numit astăzi Soarele de Andezit. Discul este fomat din zece sectoare de cerc şi dintr-o rază tot de andezit orientată spre nord – Axa Lumii cum i se spunea în antichitate. Ceea ce incită este faptul că nişte preoţi daci, de la care nu ne-a rămas nimic scris, au ştiut să cresteze pe raza de piatră semne care marchează foarte precis cele două solstiţii şi cele două echinocţii. Pe cale de necesitate, rezultă că trebuia să existe o suliţă înfiptă în Soarelui de Andezit înclinată exact la 67° şi 50’ faţă de orizontală, a cărei umbră să marcheze la solstiţii şi echinocţii semnele de pe raza de piatră. Acest unghi împreună cu înclinarea planului eclipticii se putea determina numai faţă de linia orizontului. Ori la Sarmizegetusa locul este închis de munţi, fără să pemită măsurători faţă de linia orizontului. Deducem de aici că a existat cineva care cunoştea acest unghi, fără să aibă nevoie de măsurători la Sarmizegetusa. Cel mai probabil era un grec astronom venit poate din insula Rhodos, patria lui Hiparchos şi a marilor astronomi greci. Este meritul lui Marcus Vitruvius Polio care a scris în cartea a IX-a a tratatului său De Architectura despre cum se determină acest unghi. Construcţia geometrică se numeşte Analemă şi poartă numele lui Vitruvius. Pentru acest motiv a fost nevoie să introduc între personajele romanului un geometru grec – l-am numit Demetrios – venit din insula Rhodos şi care observă o anomalie în Analema citită la Sarmizegetusa. Dar mă opresc aici, înainte de a divulga mai mult din secretele romanului.

 

Cele două volume reprezintă efortul perseverent a aproape 20 de ani…

 

Cum s-a desfășurat procesul de scriere? Cine au fost primii cititori? Ați așteptat până ați finalizat cărțile sau le-ați arătat primele schițe?

Cele două volume reprezintă efortul perseverent a aproape 20 de ani în care soţia mea Valeria, liberă şi nesilită de nimeni şi-a urmat soţul în această aventură numită De Bello Dacico – săptămână de săptămână mi-a citit, recitit, discutat şi criticat unde a fost nevoie fiecare paragraf al celor două cărţi, în aşa fel încât totul să se îmbine perfect cu faptele întâmplate, să fie credibil, cuceritor şi adevărat atât cât ştim că a fost. Eu cred că o carte trebuie să fie ca o vrajă care să te învăluie, să te facă să simţi, să pipăi şi să miroși parfumul întâmplărilor de acum 2000 de ani, în care dacii şi romanii s-au înfruntat şi au murit fiecare pentru dreptatea lui. În sfârşit mai semnalez un detaliu. Limba română pe care a o vorbim astăzi conţine multe neologisme, care ar fi decredibilizat acţiunea romanului. Pentru acest motiv am încercat ca personajele să vorbească într-un limbaj cât mai aproape de timpul şi locul unde trăiau. De exemplu în roman nu există cuvântul „da” pentru că în latină nu exista cuvântul „da”. Să observăm, limbile europene nu au aceeaşi formă a afirmaţiei „da”, spre deosebire de „nu” care se regăseşte aproape neschimbat. Se pare că explicaţia constă în faptul că în latină nu exista cuvântul „da”. O întrebare de bun simţ urmează imediat – atunci cum răspundeau afirmativ romanii? Răspunsul mi l-a dat o profesoară de limba latină – romanii repetau forma afirmativă a verbului, o formă mai lungă dar mult mai clară. Exemplu – „Soldat, ai înţeles, ori nu?” Astăzi soldatul ar răspunde „Da” ceea ce poate lăsa loc unei ambiguităţi. Soldatul roman răspundea „Am înţeles” formă care înlătură orice ambiguitate.

Care este personalitatea istorică preferată și de ce?

Fără îndoială că această personalitate este Decebal, regele dacilor. Poate că mă veţi întreba – atunci din ce cauză Decebal apare sporadic de-a lungul romanului, nu este la fel de viu şi prezent aşa cum este împăratul Traian, ori cei doi daci Ocas şi Alaucas. Răspunsul pleacă de la o observaţie simplă – dacă punem unele lângă altele cărţile scrise despre daci şi despre romani de-a lungul celor 2000 de ani, observăm că romanii sunt foarte bine documentaţi. Începând cu Dio Cassius şi terminând cu Julian Bennett cu al său tratat despre Traian, toată lumea a scris despre romani şi faptele lor. Ştim precis ce fel de oameni erau, cum simţeau, cum gândeau, cum trăiau, dar foarte puţin s-a scris despre daci şi aproape nimic despre oamenii daci. În mod nedrept, despre daci aflăm mai mult indirect, din scrierile despre romani decât din scrierile directe despre daci. În lipsa acestor surse Decebal şi personajele dace din romanul meu au cerut un efort mare de imaginaţie, cu riscul de a fi mai puţin credibile. Decebal este prea mare, prea puternic, prea curajos, prea fără de pată, încât nu am riscat să-l înscriu lângă celelalte personaje. Am preferat să rămână în fundal, puternic şi enigmatic, aşa cum este zâmbetul Monalisei del Gioconda.

Care sunt autorii preferați? O carte citită recent pe care o recomandați?

Citesc întotdeauna cu plăcere Mircea Cărtărescu. De fiecare dată scrisul lui mă cucereşte prin naturaleţea limbajului şi supleţea acţiunii. Am început să citesc Octavian Herţa şi al său roman Imersiv, plin de melancolie. Spun „am început” pentru că din punctul meu de vedere cititul unui roman începe şi nu se termină niciodată. Îmi place şi recitesc cu plăcere literatura fantastică a lui Mircea Eliade. Patruzeci de mii de capete de vite, ori La ţigănci sunt numai două exemple care impresionează nu numai prin parfumul timpului pe care îl descriu, dar mai ales prin modul subtil în care fractura spaţiu-timp este introdusă în banalul acţiunii. Dar Eliade este o sursă de surprize aproape fără sfârşit, de exemplu în Nouăsprezece trandafiri dincolo de fantasticul povestirii atinge convingător prin acel Ritorna fratre … problema delicată a continuităţii românilor în spaţiul carpatic.

Ați întâmpinat provocări pe parcursul scrierii celor două volume? Care au fost acelea?

Cea mai mare provocare a fost alegerea numelor personajelor principale, Hălăucă şi nepotul său Oarcă. În economia unui roman numele personajelor principale este foarte important. Trebuiau să fie două nume cu rezonanţă veche, dacică, de exemplu să se termine în “ă”. Hălăucă este numele unui vârf în munţii Stânişoarei, iar Oarcă este numele unuia din locotenenţii lui Tudor Vladimirescu. Aveam nevoie de nume care să poată purta un diminutiv – în momentele de tandreţe unchiul Hălăucă îşi alintă nepotul Oarcă, Orcuţă. În acelaşi timp trebuiau să fie două nume care se pot prezenta în Aula Regia în faţa împăratului Traian. Aici era nevoie de nume ample, cu prestanţă latină. Disputa şi discuţiile cu primul meu consilier (soţia mea, Valeria) şi cu prietenii s-au întins pe mai mulţi ani, până când taberele au ajuns la o soluţie credibilă – cei doi daci au primit la naştere nume cu rezonanţă latină Ocas şi Alaucas, dar neamurile şi prietenii lor iau rebotezat în viaţa de zi-cu-zi Oarcă şi Hălăucă, nume mai simple şi mai lumeşti.

 

Măreţia regelui Decebal constă tocmai în aceea că a înţeles cine sunt romanii cu care se înfruntă şi că nu este loc de înţelegere cu ei…

 

Ați vizitat Roma? Dacă da, puteți împărtăși un loc/ eveniment care v-a marcat profund? Ce însemnătate are Roma pentru dvs?

Într-adevăr, am colindat Europa prin toate locurile unde personajele mele şi-au plimbat paşii. Am fost la Roma în arena de la Circus Flavianus (numit Colosseum în Evul Mediu) unde gladiatori pregătiţi la Ludus Magnus îşi arătau măiestria în mânuirea armelor. Indiferent dacă erau sclavi ori oameni liberi, gladiatorii erau priviţi şi adulaţi ca atleţi care îşi riscă viaţa în luptă. Am fost la Domus Flavia ridicat pe Colina Palatină, unde împăratul Domiţian a fost asasinat – nici astăzi nu ştim precis cine au fost autorii faptei. Tot de la Domus Flavia împăratul Traian pleca pe 25 martie 101 A.D. în războiul împotriva regelui Decebal. Am fost la Ostia, portul şi poarta Romei către Mediterana, am fost la Tomis, Tropaem Traiani, Durostorum şi încă multe altele. Peste tot urmele romanilor impresionează prin măreţie, dimensiune, funcţionalitate şi simţ ingineresc. Dar dincolo de aceste vestigii simţi cum erau romanii, strămoşii noştri – erau mulţi, aroganţi, orgolioşi, civilizaţi, puternici, cruzi şi disciplinaţi. În timp ce legiunile sale îi impuneau civilizaţia prin forţa armelor, Roma devenea centrul civilizaţiei şi al universului. Măreţia regelui Decebal constă tocmai în aceea că a înţeles cine sunt romanii cu care se înfruntă şi că nu este loc de înţelegere cu ei. Faptul că a preferat să-i înfrunte decât să îşi plece capul, îi conferă astăzi o dimensiune aproape mitologică. Prin contrast, în August 106 A.D. după căderea Sarmizegetusei, capul şi mâna lui Decebal erau aruncate pe treptele Gemoniae spre deliciul prostimii.

Dacă ați putea schimba un singur lucru în istorie, care ar fi acela?

Aş schimba soarta Constantinopolului!

În Mai 1453 ienicerii sultanului Mehmet al II-lea asediau şi cucereau cetatea ultimilor romani bizantini. La acel timp imperiul roman de răsărit se reducea la capitala sa Constantinopol şi la o palmă de pământ în jurul cetăţii. Emisarii împăratului Constantin al XI-lea Paleologul bătuseră la porţile principilor creştini din Europa cerând arme şi ajutor. Au obţinut promisiuni elegante şi câteva mii de mercenari. Însuşi papa Nicolae al V-lea a încercat – fără să reuşească – să adune creştinătatea în acest război împotriva turcilor lui Mehmet. La 29 Mai 1453 cetatea Constantinopol era cucerită şi cei mai mulţi dintre locuitorii săi, masacraţi. Împăratul Constantin al XI-lea murea cu sabia în mână în mijlocul soldaţilor săi. O mică parte dintre bizantini, mai ales învăţaţii au fugit în Occident, dând naştere mai târziu Iluminismului. Ceilalţi bizantini, cei rămaşi în viaţă, au fost forţaţi să treacă la religia musulmană. Căderea Constantinopolului este o pată pe obrazul creştinătăţii cu consecinţe profunde, nu numai culturale, care se întind de-a lungul a şase sute de ani şi pe care le resimţim şi astăzi. Dacă lăsăm la o parte corectitudinea politică, să observăm faptele. În urmă cu 2000 de ani, peste tot unde ajungeau legiunile romane – din Spania până la Ierusalim şi din Londinium până la Cartagena – administraţia romană era impusă la nevoie cu forţa pumnului. Dar peste tot romanii au adus civilizaţie – au construit terme, drumuri, apeducte, oraşe, castre şi temple. Prin opoziţie, administraţia otomană a reprezentat un regres în istoria civilizaţiei europene – a fost mai degrabă un instrument de opresiune a celor potrivnici şi de colectare a taxelor pentru Istanbul. În urma turcilor otomani şi a administraţiei lor nu a rămas aproape nimic, poate doar un gust amar …

Dacă ar fi să o luați de la zero, ce meserie v-ați alege și de ce?

Atunci când te naşti cu disciplina şi rigurozitatea argumentului în sânge, este greu de imaginat altă meserie. Pe de altă parte trebuie ţinut cont că lucrurile s-au mişcat chiar foarte mult. Acum 49 de ani, când mă pregăteam să dau examenul de admitere la Facultatea de Aeronave se vorbea numai de avioane supersonice, unde de şoc, turbine cu condiţii supercritice. Nimeni nu îşi punea problema cui şi câte avioane se puteau vinde şi cumpăra. Era ca un sac fără fund din care luam cu amândouă mâinile fără să ne intereseze dacă se va termina vreodată. Momentul 11 Septembrie 2001 a readus lucrurile cu picioarele pe pământ. Aviaţia s-a concentrat în câţiva poli de interes unde cercetarea continuă la cel mai înalt nivel şi care satisfac cererea de avioane şi turbine pentru toată lumea. În 49 de ani centrul de greutate s-a mişcat dinspre aviaţie spre tehnica de calcul, IT, inteligenţă artificială. Comparaţi de unde am plecat şi unde suntem acum. Diferenţa arată cu claritate ce meserie ar trebui aleasă.

Care este stadiul în care se află volumul trei al trilogiei?

Volumul 3 al trilogiei se numeşte Căderea Sarmizegetusei. Primele două capitole sunt deja scrise.  Acţiunea urmează faptele din istorie. Volumul începe abrupt, cu întâlnirea dintre Decebal şi Traian în castrul din Ţara Hategului, numit mai târziu Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Discuţia dintre cei doi – tensionată la început – evoluează neaşteptat şi dezvăluie răspunsul la un secret care trenează încă din primul volum şi continuă în al doilea. Dar nu vreau să dau mai multe detalii, vă invit să citiţi cartea.

Ce le puteți spune cititorilor dvs. despre proiectele literare viitoare? Aveți în plan să scrieți o altă carte? Despre ce va fi?

În 1996 înainte de a pleca în Canada am publicat la Editura  C_IA  patronată de doamna Adriana Isopescu cartea Metoda Elementului Finit. Analiză Numerică şi Aplicaţii în TermoElasticitate. A fost o aventură din care nimeni nu ştia cum vom ieşi. Deşi este o carte de analiză numerică, toate cele două mii de exemplare ale tirajului au fost vândute. Anii lucraţi în Canada la Rolls-Royce, în Elveţia la Alstom şi mai ales lucrul de zi-cu-zi cu modele numerice au confirmat valoarea cărţii şi mai mult, au sugerat o extensie a capitolului de condiţii la limită. Problema condiţiilor la limită este un element esenţial în analiza cu elemente finite, care face diferenţa între analistul academic şi inginerul care a calculat efectiv turbine în viaţa reală. O primă idee ar fi de a rescrie această carte. Încă ezit, pentru că nu îmi este clar cine urmează să o citească. Acum 27 de ani primii cititori erau studenţii mei. Astăzi centrul de greutate s-a mutat spre servicii aeroportuare şi management aeronautic.

Ar mai fi o idee la fel de tentantă – o carte de aventuri cu submarine şi al doilea război mondial. Cartea ar urma să îmbine ficţiunea cu realitatea după tehnica din De Bello Dacico. Am vizitat la Kiel submarinul U-995, în Canada pe malul fluviului Saint-Laurent submarinul Onondaga, în Hawai la Pearl Harbour submarinul USS Bowfin (SS-287). Viaţa marinarilor în adâncuri, dusă la limita posibilului şi tehnica pe care o presupune o maşină de război în aceste condiţii ostile incită la a scrie o carte cu acest subiect. Încă nu am luat o decizie cu care carte ar trebui să continui, dar ştiu că prima prioritate este să finalizez Volumul 3 din trilogia De Bello Dacico.

 

Comandă cărțile:

De Bello Dacico. Vol. I – Călătorie la Roma: https://letras.ro/product/de-bello-dacico-vol-i-calatorie-la-roma-gabriel-marinescu/

De Bello Dacico. Vol. II – Analema lui Vitruvius: https://letras.ro/product/de-bello-dacico-vol-ii-analema-lui-vitruvius-gabriel-marinescu/